Articles Posted by the Author:

  • Devastatorul experiment Obama: din cauza caruia au aparut ISIS si tot ceea ce inseamna refugiati si dezordine in lume

    Devastatorul experiment Obama: din cauza caruia au aparut ISIS si tot ceea ce inseamna refugiati si dezordine in lume

    Al-Baghouz Fawqani – un nume care va intra în istorie. La periferiile acestui orăşel din Siria, printre ruine, hârburi de maşini şi zdrenţe de corturi, unde şi-a încropit tabăra, ultima mână de luptători ISIS se pregăteşte să moară în numele lui Allah, sub asaltul final al forţelor kurde şi americane. Astfel se încheie după opt ani Primăvara Arabă, o uriaşă operaţiune politico-militară care a urmărit să schimbe ordinea lumii. Cele mai sinistre şi sângeroase evenimente din istorie primesc adesea nume suave, poetice: * „Vecerniile Siciliene”, * „Războiul celor două Roze” sau * „Noaptea de Cristal”. * „Primăvara Arabă” este unul dintre ele. Evenimentele s-au iscat ca din senin în ultimele zile ale lui 2010, cu masive mişcări de protest în Tunisia, împotriva regimului. În mai puţin de o lună, preşedintele Ben Ali este răsturnat de la putere şi forţat să fugă în Arabia Saudită. Zavera se întinde rapid la ţările din jur: Egiptul, Libia, Siria, Yemen… Organizarea protestelor pare trasă la şapirograf şi seamănă în mod straniu cu aşa-zisa „Revoluţie română din 1989”. Altă ciudăţenie: manifestanţii cer în acelaşi timp Democraţie, Libertate şi Islamism, noţiuni care se potrivesc ca nuca-n perete. Dar probabil cel mai bizar aspect al tuturor acestor mişcărieste că vizează răsturnarea unor lideri precum Hosni Mubarak, Muammar Gaddafi, Bashar Al-Assad, Abdullah Saleh, care, aşa dictatori cum erau, aveau meritul că menţineau pacea în regiune, ţineau sub control triburile şi excesele lor islamiste, ba, în ultima perioadă, deveniseră parteneri de dialog şi erau primiţi cu toate onorurile în Occident. Să-l luăm de pildă pe tartorul Gaddafi însuşi, care în urmă cu un deceniu arunca în aer avioane. Când a izbucnit Primăvara Arabă, Gaddafi era invitat de Sarkozi să-şi amplaseze cortul în buricul Parisului, vizavi de Elysée, Berlusconi îi pupa mâna când cobora din avion, Tony Blair se gudura pe lângă el, spunându-i „Dragă Muammar”, secretarul de stat Condoleeza Rice vizita Libia (ocazie cu care colonelul s-ar fi îndrăgostit lulea de ea), iar fiul lui Gaddafi, Muttasim, era primit în vizită în Statele Unite, unde purta negocieri cu Hillary Clinton. Informaţiile ulterioare au dovedit că artificierul şirului de deflagraţii din lumea arabă a fost administraţia Obama, iar explozivul l-a reprezentat Frăţia Musulmană, o puternică organizaţie islamistă, care ajunsese să aibă ramificaţii inclusiv în interiorul Casei Albe. Să amintim aici şi strânsele relaţii pe care le avea cu Frăţia Musulmană omul de ştiinţă Mohammed El Baradei, cel care prin asigurările sale că Irakul deţine arme de distrugere în masă, a provocat invazia americană şi răsturnarea lui Saddam Hussein, un dictator cam de acelaşi soi cu cei de sus. Evident, nimeni nu a găsit în Irak nici o astfel de armă. Să amintim şi că bazele şi strategia de organizare a Califatului s-au stabilit în lagărul american din Bucca, în Siria, prin 2004, sub nasul gardienilor. Colonelul Kenneth King, comandantul lagărului, îşi aminteşte că atunci când a fost eliberat, în 2009, un anume Ibrahim Al-Badri, vechi militant Al-Qaida, i-a salutat amical pe paznici: „Salut, băieţi, ne vedem la New York!”. Acesta îşi va lua peste câţiva ani numele de luptător de Abu Bakr Al-Baghdadi şi va deveni comandantul ISIS. Răsturnarea acestui şir de dictatori (cu excepţia notabilă a lui Assad) a aruncat în aer Orientul Mijlociu. Haosul a pus stăpânire pe toată această parte de lume: triburi, clanuri şi familii ajung să se bată între ele pentru putere şi pentru a-şi impune propria viziune sfântă despre Coran şi Sharia. „Soarele Jihadului a răsărit!” Cu aceste cuvinte a fost proclamat oficial „Califatul Islamic” pe 29 iunie 2014, în prima noapte a Ramadamului. „Musulmani, respingeţi democraţia, laicitatea naţionalismul şi alte gunoaie din Occident. Reveniţi la religia voastră!”, se arăta în comunicatul rostit cu glas de tunet de şeicul Abu Muhamad Al-Adnani Al-Shamim, purtătorul de cuvânt al ISIS. A urmat o perioadă bizară: Statele Unite şi aliaţii săi occidentali, autorii haosului, principalii vinovaţi (morali, cel puţin) de apariţia ISIS, creează o aşa-zisă Coaliţie militară internaţională, care să distrugă Califatul. Însă, pe cât sunt de belicoase declaraţiile, pe atât sunt de moi acţiunile în teatrul de război. În faţa unei armate de desculţi la propriu (au apărut reportaje delicioase despre şlapii, papucii şi adidaşii jerpeliţi din dotarea jihadiştilor), înarmată precar, super-tehnologia militară occidentală pare neputincioasă. Dronele bâzâie în călătorii de plăcere şi nu supără pe nimeni, avioanele se întorc din raiduri la baze cu bombele şi rachetele nelansate, kurzii, singura forţă terestră care luptă efectiv împotriva ISIS, sunt lăsaţi singuri şi neînarmaţi. Coaliţia parcă NU VREA să distrugă ISIS. Dimpotrivă, în Siria, de exemplu, pare mai preocupată să-i sprijine pe rebeli (la fel de islamişti ca ISIS) pentru a-şi desăvârşi opera şi a răsturna ultima piesă de domino rămasă în picioare: pe Assad. Un înalt ofiţer israelian declara cu năduf: „Armata Israelului ar rade ISIS în două luni de pe faţa pământului”. Neputinţa Occidentului şi eternizarea conflictului provoacă un alt fenomen: imigraţia. Mii şi mii de refugiaţi se îndreaptă spre Vest. Ca şi cum am fi trăit în Evul Mediu, unde informaţiile circulau legate de piciorul porumbeilor, clasa politică şi presa occidentală se crucesc de mirare când primele convoaie de imigranţi pun piciorul pe continent. În vara lui 2015, Angela Merkel anunţă că Germania este gata să primescă oricâţi refugiaţi, desfiinţând de facto Tratatul de la Dublin. Nu mai există graniţe, nu mai există controale, intră cine vrea. O debandadă generală. Şocul social este uriaş: Huntington însuşi şi-ar fi pus mâna la gură a mirare, văzând cum mândrele metropole occindentale de până mai ieri se umplu de basmale islamice, cum apar ghetourile musulmane în care nu calcă nici poliţia, cum Sharia şi tribunalele islamice capătă putere egală cu legile laice, cum teroriştii pot ataca oriunde şi oricând, sfidând serviciile de securitate cu bombe, cuţite şi topoare, cum, în fine, stilul de viaţă occidental strălucitor şi comod se întunecă şi se chirceşte sub papucul urmaşilor profetului. —Paris, azi— —Londra, azi— —Berlin, azi— Corectitudinea Politică, braţul înarmat al neo-marxismului contemporan, sesizează ocazia şi îi ia sub oblăduirea sa minoritatea musulmană, care, alături de cea sexuală, să servească la instituirea modelului social la care visează. Islamizarea forţată a Occidentului (în paralel cu descreştinarea galopantă, numită şi „laicizare”) are efectul unui pinten care trezeşte la viaţă toate forţele islamiste amorţite din jurul Europei. Turcia islamică de astăzi, de pildă, seamănă mai degrabă cu Imperiul Otoman decât cu Republica lui Atatürk. Iar în Africa de Nord, milioane de perechi de ochi pândesc lacomi la prada bogată de peste Mediterana. Un adevăr care deranjează cumplit: Trump şi Putin sunt cei care au meritul de a fi intervenit militar decisiv şi de a fi stârpit ISIS, înainte ca proiectul criminal, amorsat de Obama, să fie finalizat. Cu toate acestea, urmările sale sunt de o gravitate fără precedent. Modificările sunt ireversibile. Mă tem că, pentru multe decenii de acum încolo, visul Occidentului înfloritor, înstărit, cu ştaif cultural şi bun-simţ creştin s-a spulberat.


  • Devastatorul experiment Obama: din cauza caruia au aparut ISIS si tot ceea ce inseamna refugiati si dezordine in lume

    Devastatorul experiment Obama: din cauza caruia au aparut ISIS si tot ceea ce inseamna refugiati si dezordine in lume

    Al-Baghouz Fawqani – un nume care va intra în istorie. La periferiile acestui orăşel din Siria, printre ruine, hârburi de maşini şi zdrenţe de corturi, unde şi-a încropit tabăra, ultima mână de luptători ISIS se pregăteşte să moară în numele lui Allah, sub asaltul final al forţelor kurde şi americane. Astfel se încheie după opt ani Primăvara Arabă, o uriaşă operaţiune politico-militară care a urmărit să schimbe ordinea lumii. Cele mai sinistre şi sângeroase evenimente din istorie primesc adesea nume suave, poetice: * „Vecerniile Siciliene”, * „Războiul celor două Roze” sau * „Noaptea de Cristal”. * „Primăvara Arabă” este unul dintre ele. Evenimentele s-au iscat ca din senin în ultimele zile ale lui 2010, cu masive mişcări de protest în Tunisia, împotriva regimului. În mai puţin de o lună, preşedintele Ben Ali este răsturnat de la putere şi forţat să fugă în Arabia Saudită. Zavera se întinde rapid la ţările din jur: Egiptul, Libia, Siria, Yemen… Organizarea protestelor pare trasă la şapirograf şi seamănă în mod straniu cu aşa-zisa „Revoluţie română din 1989”. Altă ciudăţenie: manifestanţii cer în acelaşi timp Democraţie, Libertate şi Islamism, noţiuni care se potrivesc ca nuca-n perete. Dar probabil cel mai bizar aspect al tuturor acestor mişcărieste că vizează răsturnarea unor lideri precum Hosni Mubarak, Muammar Gaddafi, Bashar Al-Assad, Abdullah Saleh, care, aşa dictatori cum erau, aveau meritul că menţineau pacea în regiune, ţineau sub control triburile şi excesele lor islamiste, ba, în ultima perioadă, deveniseră parteneri de dialog şi erau primiţi cu toate onorurile în Occident. Să-l luăm de pildă pe tartorul Gaddafi însuşi, care în urmă cu un deceniu arunca în aer avioane. Când a izbucnit Primăvara Arabă, Gaddafi era invitat de Sarkozi să-şi amplaseze cortul în buricul Parisului, vizavi de Elysée, Berlusconi îi pupa mâna când cobora din avion, Tony Blair se gudura pe lângă el, spunându-i „Dragă Muammar”, secretarul de stat Condoleeza Rice vizita Libia (ocazie cu care colonelul s-ar fi îndrăgostit lulea de ea), iar fiul lui Gaddafi, Muttasim, era primit în vizită în Statele Unite, unde purta negocieri cu Hillary Clinton. Informaţiile ulterioare au dovedit că artificierul şirului de deflagraţii din lumea arabă a fost administraţia Obama, iar explozivul l-a reprezentat Frăţia Musulmană, o puternică organizaţie islamistă, care ajunsese să aibă ramificaţii inclusiv în interiorul Casei Albe. Să amintim aici şi strânsele relaţii pe care le avea cu Frăţia Musulmană omul de ştiinţă Mohammed El Baradei, cel care prin asigurările sale că Irakul deţine arme de distrugere în masă, a provocat invazia americană şi răsturnarea lui Saddam Hussein, un dictator cam de acelaşi soi cu cei de sus. Evident, nimeni nu a găsit în Irak nici o astfel de armă. Să amintim şi că bazele şi strategia de organizare a Califatului s-au stabilit în lagărul american din Bucca, în Siria, prin 2004, sub nasul gardienilor. Colonelul Kenneth King, comandantul lagărului, îşi aminteşte că atunci când a fost eliberat, în 2009, un anume Ibrahim Al-Badri, vechi militant Al-Qaida, i-a salutat amical pe paznici: „Salut, băieţi, ne vedem la New York!”. Acesta îşi va lua peste câţiva ani numele de luptător de Abu Bakr Al-Baghdadi şi va deveni comandantul ISIS. Răsturnarea acestui şir de dictatori (cu excepţia notabilă a lui Assad) a aruncat în aer Orientul Mijlociu. Haosul a pus stăpânire pe toată această parte de lume: triburi, clanuri şi familii ajung să se bată între ele pentru putere şi pentru a-şi impune propria viziune sfântă despre Coran şi Sharia. „Soarele Jihadului a răsărit!” Cu aceste cuvinte a fost proclamat oficial „Califatul Islamic” pe 29 iunie 2014, în prima noapte a Ramadamului. „Musulmani, respingeţi democraţia, laicitatea naţionalismul şi alte gunoaie din Occident. Reveniţi la religia voastră!”, se arăta în comunicatul rostit cu glas de tunet de şeicul Abu Muhamad Al-Adnani Al-Shamim, purtătorul de cuvânt al ISIS. A urmat o perioadă bizară: Statele Unite şi aliaţii săi occidentali, autorii haosului, principalii vinovaţi (morali, cel puţin) de apariţia ISIS, creează o aşa-zisă Coaliţie militară internaţională, care să distrugă Califatul. Însă, pe cât sunt de belicoase declaraţiile, pe atât sunt de moi acţiunile în teatrul de război. În faţa unei armate de desculţi la propriu (au apărut reportaje delicioase despre şlapii, papucii şi adidaşii jerpeliţi din dotarea jihadiştilor), înarmată precar, super-tehnologia militară occidentală pare neputincioasă. Dronele bâzâie în călătorii de plăcere şi nu supără pe nimeni, avioanele se întorc din raiduri la baze cu bombele şi rachetele nelansate, kurzii, singura forţă terestră care luptă efectiv împotriva ISIS, sunt lăsaţi singuri şi neînarmaţi. Coaliţia parcă NU VREA să distrugă ISIS. Dimpotrivă, în Siria, de exemplu, pare mai preocupată să-i sprijine pe rebeli (la fel de islamişti ca ISIS) pentru a-şi desăvârşi opera şi a răsturna ultima piesă de domino rămasă în picioare: pe Assad. Un înalt ofiţer israelian declara cu năduf: „Armata Israelului ar rade ISIS în două luni de pe faţa pământului”. Neputinţa Occidentului şi eternizarea conflictului provoacă un alt fenomen: imigraţia. Mii şi mii de refugiaţi se îndreaptă spre Vest. Ca şi cum am fi trăit în Evul Mediu, unde informaţiile circulau legate de piciorul porumbeilor, clasa politică şi presa occidentală se crucesc de mirare când primele convoaie de imigranţi pun piciorul pe continent. În vara lui 2015, Angela Merkel anunţă că Germania este gata să primescă oricâţi refugiaţi, desfiinţând de facto Tratatul de la Dublin. Nu mai există graniţe, nu mai există controale, intră cine vrea. O debandadă generală. Şocul social este uriaş: Huntington însuşi şi-ar fi pus mâna la gură a mirare, văzând cum mândrele metropole occindentale de până mai ieri se umplu de basmale islamice, cum apar ghetourile musulmane în care nu calcă nici poliţia, cum Sharia şi tribunalele islamice capătă putere egală cu legile laice, cum teroriştii pot ataca oriunde şi oricând, sfidând serviciile de securitate cu bombe, cuţite şi topoare, cum, în fine, stilul de viaţă occidental strălucitor şi comod se întunecă şi se chirceşte sub papucul urmaşilor profetului. —Paris, azi— —Londra, azi— —Berlin, azi— Corectitudinea Politică, braţul înarmat al neo-marxismului contemporan, sesizează ocazia şi îi ia sub oblăduirea sa minoritatea musulmană, care, alături de cea sexuală, să servească la instituirea modelului social la care visează. Islamizarea forţată a Occidentului (în paralel cu descreştinarea galopantă, numită şi „laicizare”) are efectul unui pinten care trezeşte la viaţă toate forţele islamiste amorţite din jurul Europei. Turcia islamică de astăzi, de pildă, seamănă mai degrabă cu Imperiul Otoman decât cu Republica lui Atatürk. Iar în Africa de Nord, milioane de perechi de ochi pândesc lacomi la prada bogată de peste Mediterana. Un adevăr care deranjează cumplit: Trump şi Putin sunt cei care au meritul de a fi intervenit militar decisiv şi de a fi stârpit ISIS, înainte ca proiectul criminal, amorsat de Obama, să fie finalizat. Cu toate acestea, urmările sale sunt de o gravitate fără precedent. Modificările sunt ireversibile. Mă tem că, pentru multe decenii de acum încolo, visul Occidentului înfloritor, înstărit, cu ştaif cultural şi bun-simţ creştin s-a spulberat.






  • PPE a lansat la București democrația anti-populară, impusă cu forța! Jalnic!

    PPE a lansat la București democrația anti-populară, impusă cu forța! Jalnic!

    Liderul Grupului popular din Parlamentul European a criticat la Summitul popularilor de la București succesul discursurilor eurosceptice și a lansat un nou concept de democrație: prin jocuri de culise și numiri directe! Corespondență din butoiul cu pulbere al EuropeiSupărare mare la București, la Summitul popularilor europeni, pe discursurile eurosceptice care au mare succes în Europa. „Există discursuri împotriva Europei, discursuri populiste, antieuropene, anti-Bruxelles şi în felul acesta creşte popularitatea. Acestea se întâlnesc peste tot în Europa şi cred că este cazul şi în România”, a declarat Manfred Weber, liderul Grupului PPE din Parlamentul European.Așadar, popularii europeni, în pierdere de popularitate la nivel european în ciuda etichetei pe care și-au asumat-o, de populari, au schimbat foaia și nu mai cred că democrația mai trebuie să aibă priză la public.Cum va funcționa însă o democrație anti-populară, obligatorie pentru partidele eurocentriste de vreme ce euroscepticismul a devenit, între timp, popular și magnet de voturi? La fel ca și Uniunea Europeană și instituțiile acestora, ”democrația” europeană se va baza din ce în ce mai mult pe mecanisme nedemocratice, adică nesupuse votului. După modelul Comisiei Europene, cea mai puternică instituție europeană în care comisarii nu sunt aleși prin vot de cetățeni, ci prin jocuri de culise și numiri directe, Manfred Weber a propus la București mecanisme pentru statul de drept care să ”garanteze” normele stabilite de puternicii Europei, aceiași care au devenit nepopulari.Adică, dacă directivele europene nu mai sunt populare și nu mai sunt dorite de cetățeni, nu-i nimic, vor fi impuse cu forța. Democrația nepopulară a lui Manfred Weber, care ar putea deveni președintele Comisiei Europene, va fi obligatorie la nivelul Europei, este propunerea de facto a candidatului popularilor la cea mai înaltă funcție europeană. Democrația nepopulară a PPE renunță astfel la puterea votului și la conceptul de decizie a cetățenilor pentru că aceștia nu mai corespund normelor europene. Și ce vor face ”popularii” cu acești cetățeni care votează împotriva partidelor care au aruncat Europa în criză, cum îi vor potoli?Instituind niște mecanisme de potolire a lor, probabil sub formă de sancțiuni, tăieri de fonduri și oprobiu public. Numai cei care votează cu popularii sunt buni europeni. Ceilalți, suveraniștii, din ce în ce mai mulți, trebuie repudiați și pedepsiți, până le intră mințile în cap. Discursul posibilului viitor președinte al Comisiei Europene nu lasă loc de interpretări: există cetățeni europeni buni, al căror vot merită luat în considerare, pentru că îi susține pe eurocentriști, și cetățenii răi, care vor altceva, după cum există discursuri bune, cele pro-Bruxelles, și discursuri rele, cele care critică Bruxelles-ul și care, din nefericire pentru Manfred Weber, sunt populare.Nu mai există altă soluție pentru Bruxelles decât să îi condamne pe suveraniști și pe cei care îi votează, instituind astfel democrația nepopulară care nu mai ține seamă de voturi sau de opțiunile cetățenilor, ci numai de calculele politicienilor care nu vor să renunțe la putere! Bine ați venit în Europa care își va impune dragostea cu forța, după modelul lui Macron în Franța care le arată de câteva luni bune vestelor galbene că nu contează ce vor cetățenii, contează ce vrea elita globalistă! Daniela Porovăț.


  • Ion Coja – Protocoalele Kogaionului – despre așa numindu-l unii Holocaustul din România

    Ion Coja – Protocoalele Kogaionului – despre așa numindu-l unii Holocaustul din România

    Luând notă de faptul că personalităţi evreieşti, importante şi reprezentative pentru evreimea mondială, au făcut în repetate rânduri declaraţii explicite prin care acuză autorităţile româneşti, pe români, de genocid, de uciderea a sute de mii de evrei în perioada 1939-1944, Înţelegând astfel că aceste acuzaţii reprezintă de-acum punctul de vedere oficial, al guvernului israelian şi al comunităţii evreieşti internaţionale, inclusiv al organizaţiei B’nai B’rith, Aflând că pe baza acestor acuzaţii, niciodată dovedite, sunt emise totuşi pretenţii la despăgubiri materiale imense, de zeci de miliarde de dolari, pe care ar urma ca românii să le plătească unor instituţii evreieşti care oricum nu au nici o legătură cu pretinsele victime ale Holocaustului din România, Conştientizând pericolul „de moarte“ pe care aceste acuzaţii şi pretenţii îl reprezintă pentru noi, românii, şiResimţind cu indignare şi mâhnire postura de naţiune pe nedrept agresată în care ne pune astfel cu spatele la zid comunitatea evreiască internaţională, Ne vedem obligaţi şi îndreptăţiţi să renunţăm la menajamentele cu care noi, românii, am răspuns până acum la astfel de acuzaţii şi, ca act de legitimă apărare, Aducem la cunoştinţa tuturor următoareleteze şi ipoteze româneşti,Întreaga răspundere pentru cele înfăţişate mai jos revenind celor care, din ticăloşie sau nesăbuinţă, au inventat şi au mediatizat minciuna despre Holocaustul şi suferinţele cumplite ale evreilor din România. NOTASe pot face comenzi: https://ioncoja.ro/carti/