Sunt țări care NU se grăbesc cu vaccinarea!!!

Australia, Noua Zeelandă, Japonia și Taiwan amână vaccinarea populației

Spre diferență de contestata conducere a coloniei corporatiste sub ocupație militară străină numită (încă) România care, la comandă externă a apăsat tasta de „repede-înainte”, Australia vrea să testeze vaccinul înainte de a începe campania de vaccinare anti-Covid. Măsură corectă!

Australia nu se grăbește cu aprobarea vaccinului împotriva noului coronavirus, iar autoritățile consideră că țara nu se află într-o situație de urgență precum Marea Britanie. În pofida creșterii presiunilor pentru accelerarea campaniei de vaccinare din Australia, premierul Scott Morrison a declarat marți că nu vrea să-și asume „riscuri inutile„ (Agerpres). Morrison, care la începutul pandemiei a spus că Australia va fi un „lider” în materie de vaccinare, a dat de înțeles că țările cele mai afectate de virus, cum este Marea Britanie, au fost constrânse (de cine, oare? – n.r.) să autorizeze în regim de urgență vaccinurile anticoronavirus.

În timp ce multe țări au început deja vaccinarea populațiilor, autoritatea australiană pentru reglementare în domeniul farmaceutic nu se va pronunța, probabil, în privința vaccinurilor mai devreme de o lună, iar primele doze nu vor fi probabil administrate mai devreme de sfârșitul lui martie (A.F.P.).

Australia-Japonia-Taiwan-Noua Zeelanda no vaccin

„Australia nu este într-o situație de urgență ca Regatul Unit. Nu trebuie să facem rabat în privința măsurilor. Nu trebuie să ne asumăm riscuri inutile” (Scott Morrison, postul de radio I3AW).

Australia, în ansamblu, a reușit să controleze bine pandemia, dar recent în principalele două orașe ale țării, Sydney și Melbourne, au apărut noi focare. În prezent în Australia sunt spitalizate circa 26 de persoane depistate ca purtătoare ale noului coronavirus. Premierul Morrison a mai explicat că actualele campanii de vaccinare în masă din alte țări vor furniza Australiei mai multe informații privind vaccinurile  decât testele clinice și că, spre deosebire de cum se procedează în Marea Britanie, Australia va testa loturile de vaccinuri înainte de administrarea lor populației.

Australia, Noua Zeelandă, Japonia și Taiwan îi lasă pe alții să joace rolul de cobai, au amânat campania de vaccinare până la sfârșitul lunii februarie (Mediafax).

Redactia ART-EMIS

Sursa: art-emis.ro

„Pot să vă garantez că-n 2019 nu vă gândeați cineva va putea să vă pună botniță și să vă interzică să mergeți la cârciumă!”

Mă întreabă mulți de ce dau termene atât de scurte atunci când fac predicții. Adică de ce văd eu împlinindu-se în câțiva ani chestiuni cu care mulți sunt de acord că se vor întâmpla, dar peste 20-30 de ani sau, uneori, chiar mai târziu. Vă garantez că n-o fac pentru că sunt zvăpăiat la creier, ci pentru că încerc să fiu realist, să „ochesc” ritmul vremurilor. Și-o să vă explic de ce.

În anii 60 a apărut primul computer adevărat. Dacă ți-l doreai trebuia să modifici clădirea în care te aflai sau, eventual, să construiești alta.
În anii 70 s-a încercat o interconectare a acelor mastodonți care cântăreau mai multe tone.
În anii 80, un computer personal (gen Sinclair Spectrum sau Commodore), care folosea televizorul ca monitor, deja era capabil de performanțe mai mari decât monștrii anilor 60.
Acum telefonul de care ești nemulțumit are mai multă putere de calcul decât calculatoarele anilor 60, 70 și 80 luate la un loc. E mai puternic decât orice calculator apărut până în 2003!
Imaginează-ți: ai în buzunar un calculator pe care în 2005 dădeai poate zeci de mii de dolari și care, pe acea vreme, se numea SERVER. Iar tu ești nemulțumit de „performanțele sale modeste”.

Tot în anii 80 s-a creionat protocolul TCP/IP. Anii 90 n-au adus doar extinderea rețelei internet la nivel de instituții, dar și primele conexiuni dial-up personale și web-ul(creionat spre sfârșitul anilor 80).
În anii 2000 deja se încetățenesc conexiunile permanente la internet, iar acum poți să-ți tragi fibră optică în casă fără mari probleme. Ca să nu mai vorbim că lățimea ta de bandă e mai mare decât a oricărui computer de până în 2000!
Dacă te-ai întoarce în timp în anul 2000 cu viteza de internet a telefonului tău, ai putea bloca aproape întreaga rețea mondială. Mă rog, exagerez puțin, dar nu sunt departe de adevăr.

La sfârșitul anilor 70 apărea tehnologia analoagă de comunicații cunoscută acum sub denumirea 1G.
La 12 ani după ea, în 1991 a apărut 2G.
Cam la zece ani a apărut tehnologia 3G care și-a făcut rapid loc în piață. După 9 ani a apărut 4G și după doar 8 ani 5G.
Suntem în 2020, cam la un an de la 5G și deja chinezii au lansat primul satelit 6G. Este posibil ca 5G să nici nu apuce să se implementeze la nivel global și 6G-ul să intre în acțiune.

Nu știu dacă înțelegeți la adevărata valoare paragraful anterior. Traduceți fiecare G în zeci și sute de MILIARDE de dolari investiții! V-ați fi imaginat așa ceva în anii 80?
V-ați fi gândit în anii 90 că vă veți comanda mâncare cu un click? Nici nu știați bine ce-i aia click.
V-ați fi gândit în anii 2000 că 99% din timpul petrecut la serviciu va fi în fața unui calculator?
Nimic din ceea ce se petrece acum nu era prevăzut cu câțiva ani în urmă.

Pot să vă garantez că-n 2019 nu vă gândeați cineva va putea să vă pună botniță și să vă interzică să mergeți la cârciumă!
Aiurea, v-ați cumpărat încă din decembrie 2019 biletele la mare! Ce este toată această nebunie? Este evoluția geometrică. Luați un grafic exponențial și-o să înțelegeți.
Deja în această perioadă începem să trăim „furia exponențială”. În fiecare unitate de timp, evoluția pe verticală va fi și mai radicală. Accelerația evenimentelor va fi uriașă, iar câteva luni vor concentra zeci sau chiar sute de ani. Asta e furia halucinantă pe care o vom trăi. Din ce în ce mai repede, din ce în ce mai de neînțeles. Până când?
Până la epuizare, până când va face implozie întreg sistemul care susține teoria nebună a progresului infinit. Așadar, luați în calcul accelerația despre care vă vorbesc și care se va simți din ce în ce mai obsedant. Și faceți în așa fel încât să vă influențez cât mai puțin!

Autor: Dan Diaconu
Sursa: Trenduri Economice

„5 PROFEȚII DESPRE ROMÂNIA ÎN ERA BIDEN”

După eforturi consistente, Deep State a reușit să îl scoată de la butoane pe necontrolabilul și pacifistul Trump și să aducă pe scena mondială un președinte proaspăt, care este într-o continuă formare politică din 1970. Avem în prezent suficiente exemple pentru a putea constata prăpastia dintre valorile politice americane și cele europene: lui George Bush Senior îi urmează ca președinte George Bush junior (un alt frate Bush a încercat și el o candidatură); lui Bill Clinton, era cât pe ce să îi urmeze soția ca președinte; Joe Biden și-a folosit funcția de vicepreședinte pentru a-și îmbogăți familia; Donald Trump a folosit ca emisari de politică externă ale SUA o fiică și un ginere etc. Aceste comportamente politice în Europa ar fi considerate scandaloase și ar fi de neacceptat.

Sistemul politic american s-a oligarhizat puternic, deciziile principale concentrându-se într-un cerc din ce în ce mai restrâns de decidenți, proces cu totul opus realității politice europene ce pune accent în permanență pe valori, transparență și contact permanent cu cetățenii .
Având în vedere că Joe Biden nu este un personaj necunoscut și că în mare parte noua administrație americană este vechea administrație Obama vom creiona un set de profeții cu privire la România în noul context global:

1. România își va consolida în mandatul Biden confuzia strategică în care se află, neștiind clar pe cine iubește și pe cine înșeală:
* principalii parteneri economici ai României sunt din Uniunea Europeană, Germania, Franța, Italia, Ungaria;
* SUA este un partener economic secundar, chiar și în condițiile în care ¾ dintre investițiile olandeze sunt efectuate de fapt de companii americane;
* balanța comercială România-SUA nu este cu mult mai mare decât cea a României cu R. Moldova (în ultimul an totuși România a făcut achiziții militare masive din SUA).
În concluzie: economia românească este foarte dependentă de cea a Uniunii Europene și în special a Germaniei, dar politica externă și de apărare e foarte dependentă de cea a SUA.

2. După mandatul fără războaie al lui Trump, administrația Biden va căuta rapid un inamic extern cu scopul de a câștiga coeziune internă: acest inamic nu va fi nici Iranul, nici China, ci Federația Rusă (în acest moment SUA nu mai pot învinge militar nici una dintre cele trei țări menționate, dar speră să scoată Rusia din joc prin provocarea de crize sociale).
Acest lucru pentru România va însemna pe de o parte o creștere masivă a achizițiilor militare din împrumuturi, fără o creștere a investițiilor americane și pe cealaltă parte, intensificarea eforturilor Federației Ruse de potențare a tensiunilor din societatea românească, pentru a crea crize sociale autoblocante.
Nu este exclus ca la viitoarele alegeri prezidențiale din România să apară cel puțin un candidat cu agendă explicit anti SUA și anti NATO.

3. În România vor fi susținute oficial și încurajate principiile corectitudinii politice în viziune americană și drepturile minorităților sexuale. Din presiunea pe cultele religioase pe aceste subiecte, este de așteptat să apară și să se consolideze o mișcare politică anti SUA și anti UE.

4. Un obiectiv important de politică externă al lui Joe Biden va fi relansarea relațiilor SUA cu Germania pentru a rupe tandemul economic germano-rus ( același lucru este valabil și pentru China: SUA va propune un parteneriat economic, condiționat de dizolvarea parteneriatului chino-rus). În caz de reușită și de tensionare a relațiilor ruso- germane, nivelul implicării economice germane în România va scădea odată cu intrarea țării noastre într-o zonă geopolitică gri (scenariul negru pentru România este prăbușirea exporturilor către Germania, ceea ce ar presupune colapsarea economiei românești și criză socială profundă)

5. După rețeta cunoscută, este de așteptat o relansare a luptei anticorupție în România ca instrument de creare a satisfacției sociale ca bază a creșterii electorale și ca mijloc de control și dresare a elitei politice și economice.

Autor: ADRIAN BOTEZATU, (Sociolog și doctor în Geografie Politică)
Sursa: facebook.com

Decesul visului american? Moartea presei libere – decesul democrației!

Informațiile care au ieșit la iveală în SUA lui Donald Trump în legătură cu fraudarea alegerilor în Europa Occidentală, dar și în cea de Răsărit n-au fost preluate în presă, în media mainstream.
Nu s-au făcut investigații jurnalistice, nu au fost puși în discuție nici președinți, nici prim-miniștri și nici parlamentari aleși dubios cu ajutorul unor mașini de vot inventate în SUA după 11 septembrie 2001 și intrate în „producție” din 2004, începând cu Venezuela : Dominion, Hammer, Scorecard etc.

În România au fost sau nu folosite aceste mașini de furat alegeri și softuri șmechere ? Sau, pentru că România e doar o colonie, întrebarea nici nu mai merită să fie pusă ?
De foarte multă vreme, de cel puțin 15 ani (2004), alegerile pretins democratice din Europa par să fi devenit o comedie tristă, la îndemâna oligarhilor, miliardarilor, posesori de mari averi și de mari trusturi media, proprietari ai Big Tech și ai asociaților lor.
Și, culmea, majoritatea populațiilor nu par să fie nemulțumite de situație. Desigur, mai există media alternativă, media gratuită sau făcută cu mijloace puține și cu mai multă conștiință și responsabilitate. D
ar, atâta timp cât trusturile mari de media și toată presa mainstream sunt în mâinile a nouă miliardari în Franța și sunt posedate de doar șase mari averi în SUA, efortul presei, al mediei alternative amintește inevitabil de mitul lui Sisif.

E limpede că democrația și-a epuizat resursele și că intrăm într-o nouă epocă, una tehnocratică, în fapt, oligarhică (UE este bazată aproape în întregime pe tehnocrație și nu prea are de-a face cu democrația). Pentru că tehnocrații sunt doar absolvenții marilor școli din Vestul Europei și ai universităților nord-americane, iar ei sunt angajați, plătiți de oligarhi, de marile averi, de marile concentrări de capital.
Dacă până acum 20 de ani tehnocrații supradotați și foarte școliți erau niște asociați ai miliardarilor, în ultima vreme statutul lor s-a diminuat, nu mai sunt parteneri profesioniști ai angajatorilor lor.
Ce e straniu e că filosofii, profesorii marilor școli de economie și de politică nu au reușit să propună un model de societate aplicabil în post-democrație. Și iată că oligarhia (asemănătoare cu cea din Sparta antică), bazată pe bani și armate (plus servicii secrete), se instalează treptat și sigur în tot Occidentul. Iar populațiile – Vestele Galbene în Franța, „deplorabilii”, numiți așa de Hillary Clinton în America – votează degeaba, mecanic, pentru că votul lor nu mai are nici un conținut și e uitat a doua zi după alegeri.

Politicienii „democrați” și media mainstream sunt preocupați doar să-i servească pe adevărații lor stăpâni, miliardarii, oligarhii. „Poporul” a devenit o noțiune lipsită de sens. Cunoscutul „government of the people, by the people, for the people”, care a strălucit în discursul lui Abraham Lincoln, aparține trecutului.
Nu e întâmplător că în 2020, anul covidului, au ieșit la suprafață speculații sinistre în legătură cu necesitatea de a împuțina populația planetei. În numele ecologiei, al salvării aceleiași planete. Populațiile au devenit parcă superflue, inutile. Chiar și vaccinurile împotriva coronavirusului SARS-CoV-2 sunt primite cu suspiciune, se vorbește sotto voce despre efecte dezastruoase pe termen lung, despre pierderea capacității de reproducere, despre cipuri morbide.
Neîncrederea „deplorabililor” în cei care dețin marile averi, aceiași care produc și vaccinurile, atinge cote amețitoare. Normal ar fi – fiind vorba de sănătatea publică și de răspunderea națională – ca vaccinurile și marile companii farmaceutice să aparțină statelor, iar nu speculanților privați.

În România lui Traian Băsescu și Klaus Iohannis absenteismul a bătut noi și noi recorduri. Dar Klaus Iohannis a știut de la început, de când a fost ales primar al Sibiului, că nu poporul l-a ales.
Popor pe care chiar de aceea îl disprețuiește. După un remarcabil articol recent din Evenimentul zilei (Ada Meseșan – „Căruța cu paiațe”, evz.ro, 21.01.2021), aparatul de stat, funcționarii s-au înmulțit în ultimii ani pesediști cu peste 400 000 de angajați, care, datorită legilor în vigoare, nu mai pot fi dați afară.
Chiar în 2020, PNL a mai făcut încă 1 200 de angajări în administrația centrală. Pentru că nu s-a mai muncit.
Ce fac acești funcționari ? Mută hârtii și fac trafic de influență ? De ce nu au căldură și apă caldă cartiere întregi din București ? Traian Băsescu, Adriean Videanu, Sorin Oprescu, Gabriela Firea nu au făcut nimic pentru înnoirea rețelelor și instalațiilor ?
Nu-i nimic, ei trăiesc la cădură, în vile luxoase, și au averi considerabile. Pentru că ei au fost aleși „democratic”.

Au fost aleși să trăiască bine.
„România, singura țară din UE în care angajații din administrația publică câștigă cu 70 % peste media pe economie” (Ada Meseșan îl citează aici pe Ionuț Dumitru, economistul-șef al Raiffeisen Bank România) […]
Țara este în criză economică generată de pandemie ale cărei efecte au sufocat mediul privat. Peste 500 000 de oameni și-au pierdut joburile, mii de firme au fost obligate să reducă la minim numărul de angajați dacă nu cumva au închis porțile” (idem, evz.ro).

De ce s-a împrumutat Florin Câțu în 2020 ?
Ca să plătească salarii la sute de mii de funcționari de stat inutili ? În România nu mai există ziare cu acoperire națională, iar televiziunile au redevenit de stat prin finanțările de la buget. În 2020, cei mai mari proprietari de televiziuni din România au fost, de fapt, prim-ministrul Ludovic Orban și, mai ales, marele erou al tuturor televiziunilor, marele prompterist de la Cotroceni, Klaus Iohannis. Dar în deciziile strategice ale țării ei nu mai au nici un cuvânt de spus. Lucru care nu pare să-i deranjeze defel. Pentru că mediocritatea, nulitatea lor de arendași, de argați se simte la adăpost, fiind ei la ordin.

După venirea la putere a lui Traian Băsescu (cu Dominion? Cu Scorecard?), marile ziare au dispărut ca prin farmec. S-au mutat pe Internet, în site-uri, bloguri sau pseudoziare. Pentru că deveniseră inutile și, mai ales, periculoase, România era deja încălecată de oligarhii internaționali.
Nouă ne-au fost arătați în cătușe doar cei locali. România e singura țară din lume în care media (pretins) alternativă e dominată de marile nume ale presei din anii ’90 și care erau deja binecunoscute din anii ’80, anii târzii ai lui Ceaușescu (Ion Cristoiu, Sorin Roșca Stănescu, Cornel Nistorescu etc., altfel oameni talentați).
Autorii celor mai odioase articole comandate de Sistem sunt oameni foarte tineri care nici nu prea stăpânesc limba română. Sau foști consilieri prezidențiali (Iulian Chifu, Iulian Fota etc.).
Democrația, ca și presa din țara noastră, e de râsu-plânsu (Nichita Stănescu) sau de râsul curcilor. Noroc că foarte mulți români se mai pot îmbăta cu apă rece (într-o nesfârșită fugă de realitate) pe Facebook și pe alte rețele sociale oferite de partenerul nostru strategic.

Pentru a încheia, să-l amintim pe Paul Craig Roberts, o mare conștiință a Americii contemporane, care de foarte mulți ani scrie despre presă folosind expresia „presstitute” („presa prostituată”). Dar în SUA există o pleiadă de mari editorialiști, dintre care cei mai mulți scriu și cărți : James Howard Kunstler, Brandon Smith, CJ Hopkins, Pat Buchanan, Caitlin Johnstone, Diana Johnstone, Michael Snyder, Chris Hedges etc.
Nici unul nu scrie sau nu mai scrie de o bună bucată de vreme pentru marile ziare de genul Washington Post sau New York Times. În Franța, în ceea ce a fost cel mai mare ziar de dreapta, Le Figaro, mai sunt tolerați vreo trei mari ziariști de altădată – printre care celebrul Ivan Rioufol. Restul redacției e în serviciu comandat.
Oligarhia (tirania, dictatura) în 2020 s-a impus prin tehnocrații sanitari. În primul rând în SUA, contra lui Donald Trump și a democrației, folosindu-se pe scară largă votul prin corespondență sub pretextul pandemiei. Mulți profesori, savanți, medici s-au opus vehement acestei instrumentalizări, spre onoarea lor, iar opinia publică i-a urmat și le-a fost recunoscătoare. Dar se deschide aici un alt subiect.

 PETRU ROMOȘAN 

Decesul visului american? Moartea presei libere – decesul democrației!

Informațiile care au ieșit la iveală în SUA lui Donald Trump în legătură cu fraudarea alegerilor în Europa Occidentală, dar și în cea de Răsărit n-au fost preluate în presă, în media mainstream.
Nu s-au făcut investigații jurnalistice, nu au fost puși în discuție nici președinți, nici prim-miniștri și nici parlamentari aleși dubios cu ajutorul unor mașini de vot inventate în SUA după 11 septembrie 2001 și intrate în „producție” din 2004, începând cu Venezuela : Dominion, Hammer, Scorecard etc.

În România au fost sau nu folosite aceste mașini de furat alegeri și softuri șmechere ? Sau, pentru că România e doar o colonie, întrebarea nici nu mai merită să fie pusă ?
De foarte multă vreme, de cel puțin 15 ani (2004), alegerile pretins democratice din Europa par să fi devenit o comedie tristă, la îndemâna oligarhilor, miliardarilor, posesori de mari averi și de mari trusturi media, proprietari ai Big Tech și ai asociaților lor.
Și, culmea, majoritatea populațiilor nu par să fie nemulțumite de situație. Desigur, mai există media alternativă, media gratuită sau făcută cu mijloace puține și cu mai multă conștiință și responsabilitate. D
ar, atâta timp cât trusturile mari de media și toată presa mainstream sunt în mâinile a nouă miliardari în Franța și sunt posedate de doar șase mari averi în SUA, efortul presei, al mediei alternative amintește inevitabil de mitul lui Sisif.

E limpede că democrația și-a epuizat resursele și că intrăm într-o nouă epocă, una tehnocratică, în fapt, oligarhică (UE este bazată aproape în întregime pe tehnocrație și nu prea are de-a face cu democrația). Pentru că tehnocrații sunt doar absolvenții marilor școli din Vestul Europei și ai universităților nord-americane, iar ei sunt angajați, plătiți de oligarhi, de marile averi, de marile concentrări de capital.
Dacă până acum 20 de ani tehnocrații supradotați și foarte școliți erau niște asociați ai miliardarilor, în ultima vreme statutul lor s-a diminuat, nu mai sunt parteneri profesioniști ai angajatorilor lor.
Ce e straniu e că filosofii, profesorii marilor școli de economie și de politică nu au reușit să propună un model de societate aplicabil în post-democrație. Și iată că oligarhia (asemănătoare cu cea din Sparta antică), bazată pe bani și armate (plus servicii secrete), se instalează treptat și sigur în tot Occidentul. Iar populațiile – Vestele Galbene în Franța, „deplorabilii”, numiți așa de Hillary Clinton în America – votează degeaba, mecanic, pentru că votul lor nu mai are nici un conținut și e uitat a doua zi după alegeri.

Politicienii „democrați” și media mainstream sunt preocupați doar să-i servească pe adevărații lor stăpâni, miliardarii, oligarhii. „Poporul” a devenit o noțiune lipsită de sens. Cunoscutul „government of the people, by the people, for the people”, care a strălucit în discursul lui Abraham Lincoln, aparține trecutului.
Nu e întâmplător că în 2020, anul covidului, au ieșit la suprafață speculații sinistre în legătură cu necesitatea de a împuțina populația planetei. În numele ecologiei, al salvării aceleiași planete. Populațiile au devenit parcă superflue, inutile. Chiar și vaccinurile împotriva coronavirusului SARS-CoV-2 sunt primite cu suspiciune, se vorbește sotto voce despre efecte dezastruoase pe termen lung, despre pierderea capacității de reproducere, despre cipuri morbide.
Neîncrederea „deplorabililor” în cei care dețin marile averi, aceiași care produc și vaccinurile, atinge cote amețitoare. Normal ar fi – fiind vorba de sănătatea publică și de răspunderea națională – ca vaccinurile și marile companii farmaceutice să aparțină statelor, iar nu speculanților privați.

În România lui Traian Băsescu și Klaus Iohannis absenteismul a bătut noi și noi recorduri. Dar Klaus Iohannis a știut de la început, de când a fost ales primar al Sibiului, că nu poporul l-a ales.
Popor pe care chiar de aceea îl disprețuiește. După un remarcabil articol recent din Evenimentul zilei (Ada Meseșan – „Căruța cu paiațe”, evz.ro, 21.01.2021), aparatul de stat, funcționarii s-au înmulțit în ultimii ani pesediști cu peste 400 000 de angajați, care, datorită legilor în vigoare, nu mai pot fi dați afară.
Chiar în 2020, PNL a mai făcut încă 1 200 de angajări în administrația centrală. Pentru că nu s-a mai muncit.
Ce fac acești funcționari ? Mută hârtii și fac trafic de influență ? De ce nu au căldură și apă caldă cartiere întregi din București ? Traian Băsescu, Adriean Videanu, Sorin Oprescu, Gabriela Firea nu au făcut nimic pentru înnoirea rețelelor și instalațiilor ?
Nu-i nimic, ei trăiesc la cădură, în vile luxoase, și au averi considerabile. Pentru că ei au fost aleși „democratic”.

Au fost aleși să trăiască bine.
„România, singura țară din UE în care angajații din administrația publică câștigă cu 70 % peste media pe economie” (Ada Meseșan îl citează aici pe Ionuț Dumitru, economistul-șef al Raiffeisen Bank România) […]
Țara este în criză economică generată de pandemie ale cărei efecte au sufocat mediul privat. Peste 500 000 de oameni și-au pierdut joburile, mii de firme au fost obligate să reducă la minim numărul de angajați dacă nu cumva au închis porțile” (idem, evz.ro).

De ce s-a împrumutat Florin Câțu în 2020 ?
Ca să plătească salarii la sute de mii de funcționari de stat inutili ? În România nu mai există ziare cu acoperire națională, iar televiziunile au redevenit de stat prin finanțările de la buget. În 2020, cei mai mari proprietari de televiziuni din România au fost, de fapt, prim-ministrul Ludovic Orban și, mai ales, marele erou al tuturor televiziunilor, marele prompterist de la Cotroceni, Klaus Iohannis. Dar în deciziile strategice ale țării ei nu mai au nici un cuvânt de spus. Lucru care nu pare să-i deranjeze defel. Pentru că mediocritatea, nulitatea lor de arendași, de argați se simte la adăpost, fiind ei la ordin.

După venirea la putere a lui Traian Băsescu (cu Dominion? Cu Scorecard?), marile ziare au dispărut ca prin farmec. S-au mutat pe Internet, în site-uri, bloguri sau pseudoziare. Pentru că deveniseră inutile și, mai ales, periculoase, România era deja încălecată de oligarhii internaționali.
Nouă ne-au fost arătați în cătușe doar cei locali. România e singura țară din lume în care media (pretins) alternativă e dominată de marile nume ale presei din anii ’90 și care erau deja binecunoscute din anii ’80, anii târzii ai lui Ceaușescu (Ion Cristoiu, Sorin Roșca Stănescu, Cornel Nistorescu etc., altfel oameni talentați).
Autorii celor mai odioase articole comandate de Sistem sunt oameni foarte tineri care nici nu prea stăpânesc limba română. Sau foști consilieri prezidențiali (Iulian Chifu, Iulian Fota etc.).
Democrația, ca și presa din țara noastră, e de râsu-plânsu (Nichita Stănescu) sau de râsul curcilor. Noroc că foarte mulți români se mai pot îmbăta cu apă rece (într-o nesfârșită fugă de realitate) pe Facebook și pe alte rețele sociale oferite de partenerul nostru strategic.

Pentru a încheia, să-l amintim pe Paul Craig Roberts, o mare conștiință a Americii contemporane, care de foarte mulți ani scrie despre presă folosind expresia „presstitute” („presa prostituată”). Dar în SUA există o pleiadă de mari editorialiști, dintre care cei mai mulți scriu și cărți : James Howard Kunstler, Brandon Smith, CJ Hopkins, Pat Buchanan, Caitlin Johnstone, Diana Johnstone, Michael Snyder, Chris Hedges etc.
Nici unul nu scrie sau nu mai scrie de o bună bucată de vreme pentru marile ziare de genul Washington Post sau New York Times. În Franța, în ceea ce a fost cel mai mare ziar de dreapta, Le Figaro, mai sunt tolerați vreo trei mari ziariști de altădată – printre care celebrul Ivan Rioufol. Restul redacției e în serviciu comandat.
Oligarhia (tirania, dictatura) în 2020 s-a impus prin tehnocrații sanitari. În primul rând în SUA, contra lui Donald Trump și a democrației, folosindu-se pe scară largă votul prin corespondență sub pretextul pandemiei. Mulți profesori, savanți, medici s-au opus vehement acestei instrumentalizări, spre onoarea lor, iar opinia publică i-a urmat și le-a fost recunoscătoare. Dar se deschide aici un alt subiect.

 PETRU ROMOȘAN 

Decesul visului american? Moartea presei libere – decesul democrației!

Informațiile care au ieșit la iveală în SUA lui Donald Trump în legătură cu fraudarea alegerilor în Europa Occidentală, dar și în cea de Răsărit n-au fost preluate în presă, în media mainstream.
Nu s-au făcut investigații jurnalistice, nu au fost puși în discuție nici președinți, nici prim-miniștri și nici parlamentari aleși dubios cu ajutorul unor mașini de vot inventate în SUA după 11 septembrie 2001 și intrate în „producție” din 2004, începând cu Venezuela : Dominion, Hammer, Scorecard etc.

În România au fost sau nu folosite aceste mașini de furat alegeri și softuri șmechere ? Sau, pentru că România e doar o colonie, întrebarea nici nu mai merită să fie pusă ?
De foarte multă vreme, de cel puțin 15 ani (2004), alegerile pretins democratice din Europa par să fi devenit o comedie tristă, la îndemâna oligarhilor, miliardarilor, posesori de mari averi și de mari trusturi media, proprietari ai Big Tech și ai asociaților lor.
Și, culmea, majoritatea populațiilor nu par să fie nemulțumite de situație. Desigur, mai există media alternativă, media gratuită sau făcută cu mijloace puține și cu mai multă conștiință și responsabilitate. D
ar, atâta timp cât trusturile mari de media și toată presa mainstream sunt în mâinile a nouă miliardari în Franța și sunt posedate de doar șase mari averi în SUA, efortul presei, al mediei alternative amintește inevitabil de mitul lui Sisif.

E limpede că democrația și-a epuizat resursele și că intrăm într-o nouă epocă, una tehnocratică, în fapt, oligarhică (UE este bazată aproape în întregime pe tehnocrație și nu prea are de-a face cu democrația). Pentru că tehnocrații sunt doar absolvenții marilor școli din Vestul Europei și ai universităților nord-americane, iar ei sunt angajați, plătiți de oligarhi, de marile averi, de marile concentrări de capital.
Dacă până acum 20 de ani tehnocrații supradotați și foarte școliți erau niște asociați ai miliardarilor, în ultima vreme statutul lor s-a diminuat, nu mai sunt parteneri profesioniști ai angajatorilor lor.
Ce e straniu e că filosofii, profesorii marilor școli de economie și de politică nu au reușit să propună un model de societate aplicabil în post-democrație. Și iată că oligarhia (asemănătoare cu cea din Sparta antică), bazată pe bani și armate (plus servicii secrete), se instalează treptat și sigur în tot Occidentul. Iar populațiile – Vestele Galbene în Franța, „deplorabilii”, numiți așa de Hillary Clinton în America – votează degeaba, mecanic, pentru că votul lor nu mai are nici un conținut și e uitat a doua zi după alegeri.

Politicienii „democrați” și media mainstream sunt preocupați doar să-i servească pe adevărații lor stăpâni, miliardarii, oligarhii. „Poporul” a devenit o noțiune lipsită de sens. Cunoscutul „government of the people, by the people, for the people”, care a strălucit în discursul lui Abraham Lincoln, aparține trecutului.
Nu e întâmplător că în 2020, anul covidului, au ieșit la suprafață speculații sinistre în legătură cu necesitatea de a împuțina populația planetei. În numele ecologiei, al salvării aceleiași planete. Populațiile au devenit parcă superflue, inutile. Chiar și vaccinurile împotriva coronavirusului SARS-CoV-2 sunt primite cu suspiciune, se vorbește sotto voce despre efecte dezastruoase pe termen lung, despre pierderea capacității de reproducere, despre cipuri morbide.
Neîncrederea „deplorabililor” în cei care dețin marile averi, aceiași care produc și vaccinurile, atinge cote amețitoare. Normal ar fi – fiind vorba de sănătatea publică și de răspunderea națională – ca vaccinurile și marile companii farmaceutice să aparțină statelor, iar nu speculanților privați.

În România lui Traian Băsescu și Klaus Iohannis absenteismul a bătut noi și noi recorduri. Dar Klaus Iohannis a știut de la început, de când a fost ales primar al Sibiului, că nu poporul l-a ales.
Popor pe care chiar de aceea îl disprețuiește. După un remarcabil articol recent din Evenimentul zilei (Ada Meseșan – „Căruța cu paiațe”, evz.ro, 21.01.2021), aparatul de stat, funcționarii s-au înmulțit în ultimii ani pesediști cu peste 400 000 de angajați, care, datorită legilor în vigoare, nu mai pot fi dați afară.
Chiar în 2020, PNL a mai făcut încă 1 200 de angajări în administrația centrală. Pentru că nu s-a mai muncit.
Ce fac acești funcționari ? Mută hârtii și fac trafic de influență ? De ce nu au căldură și apă caldă cartiere întregi din București ? Traian Băsescu, Adriean Videanu, Sorin Oprescu, Gabriela Firea nu au făcut nimic pentru înnoirea rețelelor și instalațiilor ?
Nu-i nimic, ei trăiesc la cădură, în vile luxoase, și au averi considerabile. Pentru că ei au fost aleși „democratic”.

Au fost aleși să trăiască bine.
„România, singura țară din UE în care angajații din administrația publică câștigă cu 70 % peste media pe economie” (Ada Meseșan îl citează aici pe Ionuț Dumitru, economistul-șef al Raiffeisen Bank România) […]
Țara este în criză economică generată de pandemie ale cărei efecte au sufocat mediul privat. Peste 500 000 de oameni și-au pierdut joburile, mii de firme au fost obligate să reducă la minim numărul de angajați dacă nu cumva au închis porțile” (idem, evz.ro).

De ce s-a împrumutat Florin Câțu în 2020 ?
Ca să plătească salarii la sute de mii de funcționari de stat inutili ? În România nu mai există ziare cu acoperire națională, iar televiziunile au redevenit de stat prin finanțările de la buget. În 2020, cei mai mari proprietari de televiziuni din România au fost, de fapt, prim-ministrul Ludovic Orban și, mai ales, marele erou al tuturor televiziunilor, marele prompterist de la Cotroceni, Klaus Iohannis. Dar în deciziile strategice ale țării ei nu mai au nici un cuvânt de spus. Lucru care nu pare să-i deranjeze defel. Pentru că mediocritatea, nulitatea lor de arendași, de argați se simte la adăpost, fiind ei la ordin.

După venirea la putere a lui Traian Băsescu (cu Dominion? Cu Scorecard?), marile ziare au dispărut ca prin farmec. S-au mutat pe Internet, în site-uri, bloguri sau pseudoziare. Pentru că deveniseră inutile și, mai ales, periculoase, România era deja încălecată de oligarhii internaționali.
Nouă ne-au fost arătați în cătușe doar cei locali. România e singura țară din lume în care media (pretins) alternativă e dominată de marile nume ale presei din anii ’90 și care erau deja binecunoscute din anii ’80, anii târzii ai lui Ceaușescu (Ion Cristoiu, Sorin Roșca Stănescu, Cornel Nistorescu etc., altfel oameni talentați).
Autorii celor mai odioase articole comandate de Sistem sunt oameni foarte tineri care nici nu prea stăpânesc limba română. Sau foști consilieri prezidențiali (Iulian Chifu, Iulian Fota etc.).
Democrația, ca și presa din țara noastră, e de râsu-plânsu (Nichita Stănescu) sau de râsul curcilor. Noroc că foarte mulți români se mai pot îmbăta cu apă rece (într-o nesfârșită fugă de realitate) pe Facebook și pe alte rețele sociale oferite de partenerul nostru strategic.

Pentru a încheia, să-l amintim pe Paul Craig Roberts, o mare conștiință a Americii contemporane, care de foarte mulți ani scrie despre presă folosind expresia „presstitute” („presa prostituată”). Dar în SUA există o pleiadă de mari editorialiști, dintre care cei mai mulți scriu și cărți : James Howard Kunstler, Brandon Smith, CJ Hopkins, Pat Buchanan, Caitlin Johnstone, Diana Johnstone, Michael Snyder, Chris Hedges etc.
Nici unul nu scrie sau nu mai scrie de o bună bucată de vreme pentru marile ziare de genul Washington Post sau New York Times. În Franța, în ceea ce a fost cel mai mare ziar de dreapta, Le Figaro, mai sunt tolerați vreo trei mari ziariști de altădată – printre care celebrul Ivan Rioufol. Restul redacției e în serviciu comandat.
Oligarhia (tirania, dictatura) în 2020 s-a impus prin tehnocrații sanitari. În primul rând în SUA, contra lui Donald Trump și a democrației, folosindu-se pe scară largă votul prin corespondență sub pretextul pandemiei. Mulți profesori, savanți, medici s-au opus vehement acestei instrumentalizări, spre onoarea lor, iar opinia publică i-a urmat și le-a fost recunoscătoare. Dar se deschide aici un alt subiect.

 PETRU ROMOȘAN 

Decesul visului american? Moartea presei libere – decesul democrației!

Informațiile care au ieșit la iveală în SUA lui Donald Trump în legătură cu fraudarea alegerilor în Europa Occidentală, dar și în cea de Răsărit n-au fost preluate în presă, în media mainstream.
Nu s-au făcut investigații jurnalistice, nu au fost puși în discuție nici președinți, nici prim-miniștri și nici parlamentari aleși dubios cu ajutorul unor mașini de vot inventate în SUA după 11 septembrie 2001 și intrate în „producție” din 2004, începând cu Venezuela : Dominion, Hammer, Scorecard etc.

În România au fost sau nu folosite aceste mașini de furat alegeri și softuri șmechere ? Sau, pentru că România e doar o colonie, întrebarea nici nu mai merită să fie pusă ?
De foarte multă vreme, de cel puțin 15 ani (2004), alegerile pretins democratice din Europa par să fi devenit o comedie tristă, la îndemâna oligarhilor, miliardarilor, posesori de mari averi și de mari trusturi media, proprietari ai Big Tech și ai asociaților lor.
Și, culmea, majoritatea populațiilor nu par să fie nemulțumite de situație. Desigur, mai există media alternativă, media gratuită sau făcută cu mijloace puține și cu mai multă conștiință și responsabilitate. D
ar, atâta timp cât trusturile mari de media și toată presa mainstream sunt în mâinile a nouă miliardari în Franța și sunt posedate de doar șase mari averi în SUA, efortul presei, al mediei alternative amintește inevitabil de mitul lui Sisif.

E limpede că democrația și-a epuizat resursele și că intrăm într-o nouă epocă, una tehnocratică, în fapt, oligarhică (UE este bazată aproape în întregime pe tehnocrație și nu prea are de-a face cu democrația). Pentru că tehnocrații sunt doar absolvenții marilor școli din Vestul Europei și ai universităților nord-americane, iar ei sunt angajați, plătiți de oligarhi, de marile averi, de marile concentrări de capital.
Dacă până acum 20 de ani tehnocrații supradotați și foarte școliți erau niște asociați ai miliardarilor, în ultima vreme statutul lor s-a diminuat, nu mai sunt parteneri profesioniști ai angajatorilor lor.
Ce e straniu e că filosofii, profesorii marilor școli de economie și de politică nu au reușit să propună un model de societate aplicabil în post-democrație. Și iată că oligarhia (asemănătoare cu cea din Sparta antică), bazată pe bani și armate (plus servicii secrete), se instalează treptat și sigur în tot Occidentul. Iar populațiile – Vestele Galbene în Franța, „deplorabilii”, numiți așa de Hillary Clinton în America – votează degeaba, mecanic, pentru că votul lor nu mai are nici un conținut și e uitat a doua zi după alegeri.

Politicienii „democrați” și media mainstream sunt preocupați doar să-i servească pe adevărații lor stăpâni, miliardarii, oligarhii. „Poporul” a devenit o noțiune lipsită de sens. Cunoscutul „government of the people, by the people, for the people”, care a strălucit în discursul lui Abraham Lincoln, aparține trecutului.
Nu e întâmplător că în 2020, anul covidului, au ieșit la suprafață speculații sinistre în legătură cu necesitatea de a împuțina populația planetei. În numele ecologiei, al salvării aceleiași planete. Populațiile au devenit parcă superflue, inutile. Chiar și vaccinurile împotriva coronavirusului SARS-CoV-2 sunt primite cu suspiciune, se vorbește sotto voce despre efecte dezastruoase pe termen lung, despre pierderea capacității de reproducere, despre cipuri morbide.
Neîncrederea „deplorabililor” în cei care dețin marile averi, aceiași care produc și vaccinurile, atinge cote amețitoare. Normal ar fi – fiind vorba de sănătatea publică și de răspunderea națională – ca vaccinurile și marile companii farmaceutice să aparțină statelor, iar nu speculanților privați.

În România lui Traian Băsescu și Klaus Iohannis absenteismul a bătut noi și noi recorduri. Dar Klaus Iohannis a știut de la început, de când a fost ales primar al Sibiului, că nu poporul l-a ales.
Popor pe care chiar de aceea îl disprețuiește. După un remarcabil articol recent din Evenimentul zilei (Ada Meseșan – „Căruța cu paiațe”, evz.ro, 21.01.2021), aparatul de stat, funcționarii s-au înmulțit în ultimii ani pesediști cu peste 400 000 de angajați, care, datorită legilor în vigoare, nu mai pot fi dați afară.
Chiar în 2020, PNL a mai făcut încă 1 200 de angajări în administrația centrală. Pentru că nu s-a mai muncit.
Ce fac acești funcționari ? Mută hârtii și fac trafic de influență ? De ce nu au căldură și apă caldă cartiere întregi din București ? Traian Băsescu, Adriean Videanu, Sorin Oprescu, Gabriela Firea nu au făcut nimic pentru înnoirea rețelelor și instalațiilor ?
Nu-i nimic, ei trăiesc la cădură, în vile luxoase, și au averi considerabile. Pentru că ei au fost aleși „democratic”.

Au fost aleși să trăiască bine.
„România, singura țară din UE în care angajații din administrația publică câștigă cu 70 % peste media pe economie” (Ada Meseșan îl citează aici pe Ionuț Dumitru, economistul-șef al Raiffeisen Bank România) […]
Țara este în criză economică generată de pandemie ale cărei efecte au sufocat mediul privat. Peste 500 000 de oameni și-au pierdut joburile, mii de firme au fost obligate să reducă la minim numărul de angajați dacă nu cumva au închis porțile” (idem, evz.ro).

De ce s-a împrumutat Florin Câțu în 2020 ?
Ca să plătească salarii la sute de mii de funcționari de stat inutili ? În România nu mai există ziare cu acoperire națională, iar televiziunile au redevenit de stat prin finanțările de la buget. În 2020, cei mai mari proprietari de televiziuni din România au fost, de fapt, prim-ministrul Ludovic Orban și, mai ales, marele erou al tuturor televiziunilor, marele prompterist de la Cotroceni, Klaus Iohannis. Dar în deciziile strategice ale țării ei nu mai au nici un cuvânt de spus. Lucru care nu pare să-i deranjeze defel. Pentru că mediocritatea, nulitatea lor de arendași, de argați se simte la adăpost, fiind ei la ordin.

După venirea la putere a lui Traian Băsescu (cu Dominion? Cu Scorecard?), marile ziare au dispărut ca prin farmec. S-au mutat pe Internet, în site-uri, bloguri sau pseudoziare. Pentru că deveniseră inutile și, mai ales, periculoase, România era deja încălecată de oligarhii internaționali.
Nouă ne-au fost arătați în cătușe doar cei locali. România e singura țară din lume în care media (pretins) alternativă e dominată de marile nume ale presei din anii ’90 și care erau deja binecunoscute din anii ’80, anii târzii ai lui Ceaușescu (Ion Cristoiu, Sorin Roșca Stănescu, Cornel Nistorescu etc., altfel oameni talentați).
Autorii celor mai odioase articole comandate de Sistem sunt oameni foarte tineri care nici nu prea stăpânesc limba română. Sau foști consilieri prezidențiali (Iulian Chifu, Iulian Fota etc.).
Democrația, ca și presa din țara noastră, e de râsu-plânsu (Nichita Stănescu) sau de râsul curcilor. Noroc că foarte mulți români se mai pot îmbăta cu apă rece (într-o nesfârșită fugă de realitate) pe Facebook și pe alte rețele sociale oferite de partenerul nostru strategic.

Pentru a încheia, să-l amintim pe Paul Craig Roberts, o mare conștiință a Americii contemporane, care de foarte mulți ani scrie despre presă folosind expresia „presstitute” („presa prostituată”). Dar în SUA există o pleiadă de mari editorialiști, dintre care cei mai mulți scriu și cărți : James Howard Kunstler, Brandon Smith, CJ Hopkins, Pat Buchanan, Caitlin Johnstone, Diana Johnstone, Michael Snyder, Chris Hedges etc.
Nici unul nu scrie sau nu mai scrie de o bună bucată de vreme pentru marile ziare de genul Washington Post sau New York Times. În Franța, în ceea ce a fost cel mai mare ziar de dreapta, Le Figaro, mai sunt tolerați vreo trei mari ziariști de altădată – printre care celebrul Ivan Rioufol. Restul redacției e în serviciu comandat.
Oligarhia (tirania, dictatura) în 2020 s-a impus prin tehnocrații sanitari. În primul rând în SUA, contra lui Donald Trump și a democrației, folosindu-se pe scară largă votul prin corespondență sub pretextul pandemiei. Mulți profesori, savanți, medici s-au opus vehement acestei instrumentalizări, spre onoarea lor, iar opinia publică i-a urmat și le-a fost recunoscătoare. Dar se deschide aici un alt subiect.

 PETRU ROMOȘAN 

Decesul visului american? Moartea presei libere – decesul democrației!

Informațiile care au ieșit la iveală în SUA lui Donald Trump în legătură cu fraudarea alegerilor în Europa Occidentală, dar și în cea de Răsărit n-au fost preluate în presă, în media mainstream.
Nu s-au făcut investigații jurnalistice, nu au fost puși în discuție nici președinți, nici prim-miniștri și nici parlamentari aleși dubios cu ajutorul unor mașini de vot inventate în SUA după 11 septembrie 2001 și intrate în „producție” din 2004, începând cu Venezuela : Dominion, Hammer, Scorecard etc.

În România au fost sau nu folosite aceste mașini de furat alegeri și softuri șmechere ? Sau, pentru că România e doar o colonie, întrebarea nici nu mai merită să fie pusă ?
De foarte multă vreme, de cel puțin 15 ani (2004), alegerile pretins democratice din Europa par să fi devenit o comedie tristă, la îndemâna oligarhilor, miliardarilor, posesori de mari averi și de mari trusturi media, proprietari ai Big Tech și ai asociaților lor.
Și, culmea, majoritatea populațiilor nu par să fie nemulțumite de situație. Desigur, mai există media alternativă, media gratuită sau făcută cu mijloace puține și cu mai multă conștiință și responsabilitate. D
ar, atâta timp cât trusturile mari de media și toată presa mainstream sunt în mâinile a nouă miliardari în Franța și sunt posedate de doar șase mari averi în SUA, efortul presei, al mediei alternative amintește inevitabil de mitul lui Sisif.

E limpede că democrația și-a epuizat resursele și că intrăm într-o nouă epocă, una tehnocratică, în fapt, oligarhică (UE este bazată aproape în întregime pe tehnocrație și nu prea are de-a face cu democrația). Pentru că tehnocrații sunt doar absolvenții marilor școli din Vestul Europei și ai universităților nord-americane, iar ei sunt angajați, plătiți de oligarhi, de marile averi, de marile concentrări de capital.
Dacă până acum 20 de ani tehnocrații supradotați și foarte școliți erau niște asociați ai miliardarilor, în ultima vreme statutul lor s-a diminuat, nu mai sunt parteneri profesioniști ai angajatorilor lor.
Ce e straniu e că filosofii, profesorii marilor școli de economie și de politică nu au reușit să propună un model de societate aplicabil în post-democrație. Și iată că oligarhia (asemănătoare cu cea din Sparta antică), bazată pe bani și armate (plus servicii secrete), se instalează treptat și sigur în tot Occidentul. Iar populațiile – Vestele Galbene în Franța, „deplorabilii”, numiți așa de Hillary Clinton în America – votează degeaba, mecanic, pentru că votul lor nu mai are nici un conținut și e uitat a doua zi după alegeri.

Politicienii „democrați” și media mainstream sunt preocupați doar să-i servească pe adevărații lor stăpâni, miliardarii, oligarhii. „Poporul” a devenit o noțiune lipsită de sens. Cunoscutul „government of the people, by the people, for the people”, care a strălucit în discursul lui Abraham Lincoln, aparține trecutului.
Nu e întâmplător că în 2020, anul covidului, au ieșit la suprafață speculații sinistre în legătură cu necesitatea de a împuțina populația planetei. În numele ecologiei, al salvării aceleiași planete. Populațiile au devenit parcă superflue, inutile. Chiar și vaccinurile împotriva coronavirusului SARS-CoV-2 sunt primite cu suspiciune, se vorbește sotto voce despre efecte dezastruoase pe termen lung, despre pierderea capacității de reproducere, despre cipuri morbide.
Neîncrederea „deplorabililor” în cei care dețin marile averi, aceiași care produc și vaccinurile, atinge cote amețitoare. Normal ar fi – fiind vorba de sănătatea publică și de răspunderea națională – ca vaccinurile și marile companii farmaceutice să aparțină statelor, iar nu speculanților privați.

În România lui Traian Băsescu și Klaus Iohannis absenteismul a bătut noi și noi recorduri. Dar Klaus Iohannis a știut de la început, de când a fost ales primar al Sibiului, că nu poporul l-a ales.
Popor pe care chiar de aceea îl disprețuiește. După un remarcabil articol recent din Evenimentul zilei (Ada Meseșan – „Căruța cu paiațe”, evz.ro, 21.01.2021), aparatul de stat, funcționarii s-au înmulțit în ultimii ani pesediști cu peste 400 000 de angajați, care, datorită legilor în vigoare, nu mai pot fi dați afară.
Chiar în 2020, PNL a mai făcut încă 1 200 de angajări în administrația centrală. Pentru că nu s-a mai muncit.
Ce fac acești funcționari ? Mută hârtii și fac trafic de influență ? De ce nu au căldură și apă caldă cartiere întregi din București ? Traian Băsescu, Adriean Videanu, Sorin Oprescu, Gabriela Firea nu au făcut nimic pentru înnoirea rețelelor și instalațiilor ?
Nu-i nimic, ei trăiesc la cădură, în vile luxoase, și au averi considerabile. Pentru că ei au fost aleși „democratic”.

Au fost aleși să trăiască bine.
„România, singura țară din UE în care angajații din administrația publică câștigă cu 70 % peste media pe economie” (Ada Meseșan îl citează aici pe Ionuț Dumitru, economistul-șef al Raiffeisen Bank România) […]
Țara este în criză economică generată de pandemie ale cărei efecte au sufocat mediul privat. Peste 500 000 de oameni și-au pierdut joburile, mii de firme au fost obligate să reducă la minim numărul de angajați dacă nu cumva au închis porțile” (idem, evz.ro).

De ce s-a împrumutat Florin Câțu în 2020 ?
Ca să plătească salarii la sute de mii de funcționari de stat inutili ? În România nu mai există ziare cu acoperire națională, iar televiziunile au redevenit de stat prin finanțările de la buget. În 2020, cei mai mari proprietari de televiziuni din România au fost, de fapt, prim-ministrul Ludovic Orban și, mai ales, marele erou al tuturor televiziunilor, marele prompterist de la Cotroceni, Klaus Iohannis. Dar în deciziile strategice ale țării ei nu mai au nici un cuvânt de spus. Lucru care nu pare să-i deranjeze defel. Pentru că mediocritatea, nulitatea lor de arendași, de argați se simte la adăpost, fiind ei la ordin.

După venirea la putere a lui Traian Băsescu (cu Dominion? Cu Scorecard?), marile ziare au dispărut ca prin farmec. S-au mutat pe Internet, în site-uri, bloguri sau pseudoziare. Pentru că deveniseră inutile și, mai ales, periculoase, România era deja încălecată de oligarhii internaționali.
Nouă ne-au fost arătați în cătușe doar cei locali. România e singura țară din lume în care media (pretins) alternativă e dominată de marile nume ale presei din anii ’90 și care erau deja binecunoscute din anii ’80, anii târzii ai lui Ceaușescu (Ion Cristoiu, Sorin Roșca Stănescu, Cornel Nistorescu etc., altfel oameni talentați).
Autorii celor mai odioase articole comandate de Sistem sunt oameni foarte tineri care nici nu prea stăpânesc limba română. Sau foști consilieri prezidențiali (Iulian Chifu, Iulian Fota etc.).
Democrația, ca și presa din țara noastră, e de râsu-plânsu (Nichita Stănescu) sau de râsul curcilor. Noroc că foarte mulți români se mai pot îmbăta cu apă rece (într-o nesfârșită fugă de realitate) pe Facebook și pe alte rețele sociale oferite de partenerul nostru strategic.

Pentru a încheia, să-l amintim pe Paul Craig Roberts, o mare conștiință a Americii contemporane, care de foarte mulți ani scrie despre presă folosind expresia „presstitute” („presa prostituată”). Dar în SUA există o pleiadă de mari editorialiști, dintre care cei mai mulți scriu și cărți : James Howard Kunstler, Brandon Smith, CJ Hopkins, Pat Buchanan, Caitlin Johnstone, Diana Johnstone, Michael Snyder, Chris Hedges etc.
Nici unul nu scrie sau nu mai scrie de o bună bucată de vreme pentru marile ziare de genul Washington Post sau New York Times. În Franța, în ceea ce a fost cel mai mare ziar de dreapta, Le Figaro, mai sunt tolerați vreo trei mari ziariști de altădată – printre care celebrul Ivan Rioufol. Restul redacției e în serviciu comandat.
Oligarhia (tirania, dictatura) în 2020 s-a impus prin tehnocrații sanitari. În primul rând în SUA, contra lui Donald Trump și a democrației, folosindu-se pe scară largă votul prin corespondență sub pretextul pandemiei. Mulți profesori, savanți, medici s-au opus vehement acestei instrumentalizări, spre onoarea lor, iar opinia publică i-a urmat și le-a fost recunoscătoare. Dar se deschide aici un alt subiect.

 PETRU ROMOȘAN 

Decesul visului american? Moartea presei libere – decesul democrației!

Informațiile care au ieșit la iveală în SUA lui Donald Trump în legătură cu fraudarea alegerilor în Europa Occidentală, dar și în cea de Răsărit n-au fost preluate în presă, în media mainstream.
Nu s-au făcut investigații jurnalistice, nu au fost puși în discuție nici președinți, nici prim-miniștri și nici parlamentari aleși dubios cu ajutorul unor mașini de vot inventate în SUA după 11 septembrie 2001 și intrate în „producție” din 2004, începând cu Venezuela : Dominion, Hammer, Scorecard etc.

În România au fost sau nu folosite aceste mașini de furat alegeri și softuri șmechere ? Sau, pentru că România e doar o colonie, întrebarea nici nu mai merită să fie pusă ?
De foarte multă vreme, de cel puțin 15 ani (2004), alegerile pretins democratice din Europa par să fi devenit o comedie tristă, la îndemâna oligarhilor, miliardarilor, posesori de mari averi și de mari trusturi media, proprietari ai Big Tech și ai asociaților lor.
Și, culmea, majoritatea populațiilor nu par să fie nemulțumite de situație. Desigur, mai există media alternativă, media gratuită sau făcută cu mijloace puține și cu mai multă conștiință și responsabilitate. D
ar, atâta timp cât trusturile mari de media și toată presa mainstream sunt în mâinile a nouă miliardari în Franța și sunt posedate de doar șase mari averi în SUA, efortul presei, al mediei alternative amintește inevitabil de mitul lui Sisif.

E limpede că democrația și-a epuizat resursele și că intrăm într-o nouă epocă, una tehnocratică, în fapt, oligarhică (UE este bazată aproape în întregime pe tehnocrație și nu prea are de-a face cu democrația). Pentru că tehnocrații sunt doar absolvenții marilor școli din Vestul Europei și ai universităților nord-americane, iar ei sunt angajați, plătiți de oligarhi, de marile averi, de marile concentrări de capital.
Dacă până acum 20 de ani tehnocrații supradotați și foarte școliți erau niște asociați ai miliardarilor, în ultima vreme statutul lor s-a diminuat, nu mai sunt parteneri profesioniști ai angajatorilor lor.
Ce e straniu e că filosofii, profesorii marilor școli de economie și de politică nu au reușit să propună un model de societate aplicabil în post-democrație. Și iată că oligarhia (asemănătoare cu cea din Sparta antică), bazată pe bani și armate (plus servicii secrete), se instalează treptat și sigur în tot Occidentul. Iar populațiile – Vestele Galbene în Franța, „deplorabilii”, numiți așa de Hillary Clinton în America – votează degeaba, mecanic, pentru că votul lor nu mai are nici un conținut și e uitat a doua zi după alegeri.

Politicienii „democrați” și media mainstream sunt preocupați doar să-i servească pe adevărații lor stăpâni, miliardarii, oligarhii. „Poporul” a devenit o noțiune lipsită de sens. Cunoscutul „government of the people, by the people, for the people”, care a strălucit în discursul lui Abraham Lincoln, aparține trecutului.
Nu e întâmplător că în 2020, anul covidului, au ieșit la suprafață speculații sinistre în legătură cu necesitatea de a împuțina populația planetei. În numele ecologiei, al salvării aceleiași planete. Populațiile au devenit parcă superflue, inutile. Chiar și vaccinurile împotriva coronavirusului SARS-CoV-2 sunt primite cu suspiciune, se vorbește sotto voce despre efecte dezastruoase pe termen lung, despre pierderea capacității de reproducere, despre cipuri morbide.
Neîncrederea „deplorabililor” în cei care dețin marile averi, aceiași care produc și vaccinurile, atinge cote amețitoare. Normal ar fi – fiind vorba de sănătatea publică și de răspunderea națională – ca vaccinurile și marile companii farmaceutice să aparțină statelor, iar nu speculanților privați.

În România lui Traian Băsescu și Klaus Iohannis absenteismul a bătut noi și noi recorduri. Dar Klaus Iohannis a știut de la început, de când a fost ales primar al Sibiului, că nu poporul l-a ales.
Popor pe care chiar de aceea îl disprețuiește. După un remarcabil articol recent din Evenimentul zilei (Ada Meseșan – „Căruța cu paiațe”, evz.ro, 21.01.2021), aparatul de stat, funcționarii s-au înmulțit în ultimii ani pesediști cu peste 400 000 de angajați, care, datorită legilor în vigoare, nu mai pot fi dați afară.
Chiar în 2020, PNL a mai făcut încă 1 200 de angajări în administrația centrală. Pentru că nu s-a mai muncit.
Ce fac acești funcționari ? Mută hârtii și fac trafic de influență ? De ce nu au căldură și apă caldă cartiere întregi din București ? Traian Băsescu, Adriean Videanu, Sorin Oprescu, Gabriela Firea nu au făcut nimic pentru înnoirea rețelelor și instalațiilor ?
Nu-i nimic, ei trăiesc la cădură, în vile luxoase, și au averi considerabile. Pentru că ei au fost aleși „democratic”.

Au fost aleși să trăiască bine.
„România, singura țară din UE în care angajații din administrația publică câștigă cu 70 % peste media pe economie” (Ada Meseșan îl citează aici pe Ionuț Dumitru, economistul-șef al Raiffeisen Bank România) […]
Țara este în criză economică generată de pandemie ale cărei efecte au sufocat mediul privat. Peste 500 000 de oameni și-au pierdut joburile, mii de firme au fost obligate să reducă la minim numărul de angajați dacă nu cumva au închis porțile” (idem, evz.ro).

De ce s-a împrumutat Florin Câțu în 2020 ?
Ca să plătească salarii la sute de mii de funcționari de stat inutili ? În România nu mai există ziare cu acoperire națională, iar televiziunile au redevenit de stat prin finanțările de la buget. În 2020, cei mai mari proprietari de televiziuni din România au fost, de fapt, prim-ministrul Ludovic Orban și, mai ales, marele erou al tuturor televiziunilor, marele prompterist de la Cotroceni, Klaus Iohannis. Dar în deciziile strategice ale țării ei nu mai au nici un cuvânt de spus. Lucru care nu pare să-i deranjeze defel. Pentru că mediocritatea, nulitatea lor de arendași, de argați se simte la adăpost, fiind ei la ordin.

După venirea la putere a lui Traian Băsescu (cu Dominion? Cu Scorecard?), marile ziare au dispărut ca prin farmec. S-au mutat pe Internet, în site-uri, bloguri sau pseudoziare. Pentru că deveniseră inutile și, mai ales, periculoase, România era deja încălecată de oligarhii internaționali.
Nouă ne-au fost arătați în cătușe doar cei locali. România e singura țară din lume în care media (pretins) alternativă e dominată de marile nume ale presei din anii ’90 și care erau deja binecunoscute din anii ’80, anii târzii ai lui Ceaușescu (Ion Cristoiu, Sorin Roșca Stănescu, Cornel Nistorescu etc., altfel oameni talentați).
Autorii celor mai odioase articole comandate de Sistem sunt oameni foarte tineri care nici nu prea stăpânesc limba română. Sau foști consilieri prezidențiali (Iulian Chifu, Iulian Fota etc.).
Democrația, ca și presa din țara noastră, e de râsu-plânsu (Nichita Stănescu) sau de râsul curcilor. Noroc că foarte mulți români se mai pot îmbăta cu apă rece (într-o nesfârșită fugă de realitate) pe Facebook și pe alte rețele sociale oferite de partenerul nostru strategic.

Pentru a încheia, să-l amintim pe Paul Craig Roberts, o mare conștiință a Americii contemporane, care de foarte mulți ani scrie despre presă folosind expresia „presstitute” („presa prostituată”). Dar în SUA există o pleiadă de mari editorialiști, dintre care cei mai mulți scriu și cărți : James Howard Kunstler, Brandon Smith, CJ Hopkins, Pat Buchanan, Caitlin Johnstone, Diana Johnstone, Michael Snyder, Chris Hedges etc.
Nici unul nu scrie sau nu mai scrie de o bună bucată de vreme pentru marile ziare de genul Washington Post sau New York Times. În Franța, în ceea ce a fost cel mai mare ziar de dreapta, Le Figaro, mai sunt tolerați vreo trei mari ziariști de altădată – printre care celebrul Ivan Rioufol. Restul redacției e în serviciu comandat.
Oligarhia (tirania, dictatura) în 2020 s-a impus prin tehnocrații sanitari. În primul rând în SUA, contra lui Donald Trump și a democrației, folosindu-se pe scară largă votul prin corespondență sub pretextul pandemiei. Mulți profesori, savanți, medici s-au opus vehement acestei instrumentalizări, spre onoarea lor, iar opinia publică i-a urmat și le-a fost recunoscătoare. Dar se deschide aici un alt subiect.

 PETRU ROMOȘAN 

Decesul visului american? Moartea presei libere – decesul democrației!

Informațiile care au ieșit la iveală în SUA lui Donald Trump în legătură cu fraudarea alegerilor în Europa Occidentală, dar și în cea de Răsărit n-au fost preluate în presă, în media mainstream.
Nu s-au făcut investigații jurnalistice, nu au fost puși în discuție nici președinți, nici prim-miniștri și nici parlamentari aleși dubios cu ajutorul unor mașini de vot inventate în SUA după 11 septembrie 2001 și intrate în „producție” din 2004, începând cu Venezuela : Dominion, Hammer, Scorecard etc.

În România au fost sau nu folosite aceste mașini de furat alegeri și softuri șmechere ? Sau, pentru că România e doar o colonie, întrebarea nici nu mai merită să fie pusă ?
De foarte multă vreme, de cel puțin 15 ani (2004), alegerile pretins democratice din Europa par să fi devenit o comedie tristă, la îndemâna oligarhilor, miliardarilor, posesori de mari averi și de mari trusturi media, proprietari ai Big Tech și ai asociaților lor.
Și, culmea, majoritatea populațiilor nu par să fie nemulțumite de situație. Desigur, mai există media alternativă, media gratuită sau făcută cu mijloace puține și cu mai multă conștiință și responsabilitate. D
ar, atâta timp cât trusturile mari de media și toată presa mainstream sunt în mâinile a nouă miliardari în Franța și sunt posedate de doar șase mari averi în SUA, efortul presei, al mediei alternative amintește inevitabil de mitul lui Sisif.

E limpede că democrația și-a epuizat resursele și că intrăm într-o nouă epocă, una tehnocratică, în fapt, oligarhică (UE este bazată aproape în întregime pe tehnocrație și nu prea are de-a face cu democrația). Pentru că tehnocrații sunt doar absolvenții marilor școli din Vestul Europei și ai universităților nord-americane, iar ei sunt angajați, plătiți de oligarhi, de marile averi, de marile concentrări de capital.
Dacă până acum 20 de ani tehnocrații supradotați și foarte școliți erau niște asociați ai miliardarilor, în ultima vreme statutul lor s-a diminuat, nu mai sunt parteneri profesioniști ai angajatorilor lor.
Ce e straniu e că filosofii, profesorii marilor școli de economie și de politică nu au reușit să propună un model de societate aplicabil în post-democrație. Și iată că oligarhia (asemănătoare cu cea din Sparta antică), bazată pe bani și armate (plus servicii secrete), se instalează treptat și sigur în tot Occidentul. Iar populațiile – Vestele Galbene în Franța, „deplorabilii”, numiți așa de Hillary Clinton în America – votează degeaba, mecanic, pentru că votul lor nu mai are nici un conținut și e uitat a doua zi după alegeri.

Politicienii „democrați” și media mainstream sunt preocupați doar să-i servească pe adevărații lor stăpâni, miliardarii, oligarhii. „Poporul” a devenit o noțiune lipsită de sens. Cunoscutul „government of the people, by the people, for the people”, care a strălucit în discursul lui Abraham Lincoln, aparține trecutului.
Nu e întâmplător că în 2020, anul covidului, au ieșit la suprafață speculații sinistre în legătură cu necesitatea de a împuțina populația planetei. În numele ecologiei, al salvării aceleiași planete. Populațiile au devenit parcă superflue, inutile. Chiar și vaccinurile împotriva coronavirusului SARS-CoV-2 sunt primite cu suspiciune, se vorbește sotto voce despre efecte dezastruoase pe termen lung, despre pierderea capacității de reproducere, despre cipuri morbide.
Neîncrederea „deplorabililor” în cei care dețin marile averi, aceiași care produc și vaccinurile, atinge cote amețitoare. Normal ar fi – fiind vorba de sănătatea publică și de răspunderea națională – ca vaccinurile și marile companii farmaceutice să aparțină statelor, iar nu speculanților privați.

În România lui Traian Băsescu și Klaus Iohannis absenteismul a bătut noi și noi recorduri. Dar Klaus Iohannis a știut de la început, de când a fost ales primar al Sibiului, că nu poporul l-a ales.
Popor pe care chiar de aceea îl disprețuiește. După un remarcabil articol recent din Evenimentul zilei (Ada Meseșan – „Căruța cu paiațe”, evz.ro, 21.01.2021), aparatul de stat, funcționarii s-au înmulțit în ultimii ani pesediști cu peste 400 000 de angajați, care, datorită legilor în vigoare, nu mai pot fi dați afară.
Chiar în 2020, PNL a mai făcut încă 1 200 de angajări în administrația centrală. Pentru că nu s-a mai muncit.
Ce fac acești funcționari ? Mută hârtii și fac trafic de influență ? De ce nu au căldură și apă caldă cartiere întregi din București ? Traian Băsescu, Adriean Videanu, Sorin Oprescu, Gabriela Firea nu au făcut nimic pentru înnoirea rețelelor și instalațiilor ?
Nu-i nimic, ei trăiesc la cădură, în vile luxoase, și au averi considerabile. Pentru că ei au fost aleși „democratic”.

Au fost aleși să trăiască bine.
„România, singura țară din UE în care angajații din administrația publică câștigă cu 70 % peste media pe economie” (Ada Meseșan îl citează aici pe Ionuț Dumitru, economistul-șef al Raiffeisen Bank România) […]
Țara este în criză economică generată de pandemie ale cărei efecte au sufocat mediul privat. Peste 500 000 de oameni și-au pierdut joburile, mii de firme au fost obligate să reducă la minim numărul de angajați dacă nu cumva au închis porțile” (idem, evz.ro).

De ce s-a împrumutat Florin Câțu în 2020 ?
Ca să plătească salarii la sute de mii de funcționari de stat inutili ? În România nu mai există ziare cu acoperire națională, iar televiziunile au redevenit de stat prin finanțările de la buget. În 2020, cei mai mari proprietari de televiziuni din România au fost, de fapt, prim-ministrul Ludovic Orban și, mai ales, marele erou al tuturor televiziunilor, marele prompterist de la Cotroceni, Klaus Iohannis. Dar în deciziile strategice ale țării ei nu mai au nici un cuvânt de spus. Lucru care nu pare să-i deranjeze defel. Pentru că mediocritatea, nulitatea lor de arendași, de argați se simte la adăpost, fiind ei la ordin.

După venirea la putere a lui Traian Băsescu (cu Dominion? Cu Scorecard?), marile ziare au dispărut ca prin farmec. S-au mutat pe Internet, în site-uri, bloguri sau pseudoziare. Pentru că deveniseră inutile și, mai ales, periculoase, România era deja încălecată de oligarhii internaționali.
Nouă ne-au fost arătați în cătușe doar cei locali. România e singura țară din lume în care media (pretins) alternativă e dominată de marile nume ale presei din anii ’90 și care erau deja binecunoscute din anii ’80, anii târzii ai lui Ceaușescu (Ion Cristoiu, Sorin Roșca Stănescu, Cornel Nistorescu etc., altfel oameni talentați).
Autorii celor mai odioase articole comandate de Sistem sunt oameni foarte tineri care nici nu prea stăpânesc limba română. Sau foști consilieri prezidențiali (Iulian Chifu, Iulian Fota etc.).
Democrația, ca și presa din țara noastră, e de râsu-plânsu (Nichita Stănescu) sau de râsul curcilor. Noroc că foarte mulți români se mai pot îmbăta cu apă rece (într-o nesfârșită fugă de realitate) pe Facebook și pe alte rețele sociale oferite de partenerul nostru strategic.

Pentru a încheia, să-l amintim pe Paul Craig Roberts, o mare conștiință a Americii contemporane, care de foarte mulți ani scrie despre presă folosind expresia „presstitute” („presa prostituată”). Dar în SUA există o pleiadă de mari editorialiști, dintre care cei mai mulți scriu și cărți : James Howard Kunstler, Brandon Smith, CJ Hopkins, Pat Buchanan, Caitlin Johnstone, Diana Johnstone, Michael Snyder, Chris Hedges etc.
Nici unul nu scrie sau nu mai scrie de o bună bucată de vreme pentru marile ziare de genul Washington Post sau New York Times. În Franța, în ceea ce a fost cel mai mare ziar de dreapta, Le Figaro, mai sunt tolerați vreo trei mari ziariști de altădată – printre care celebrul Ivan Rioufol. Restul redacției e în serviciu comandat.
Oligarhia (tirania, dictatura) în 2020 s-a impus prin tehnocrații sanitari. În primul rând în SUA, contra lui Donald Trump și a democrației, folosindu-se pe scară largă votul prin corespondență sub pretextul pandemiei. Mulți profesori, savanți, medici s-au opus vehement acestei instrumentalizări, spre onoarea lor, iar opinia publică i-a urmat și le-a fost recunoscătoare. Dar se deschide aici un alt subiect.

 PETRU ROMOȘAN