Geneza națională și credința creștină

Într-un text transmis Centrului de Presă Basilica al Patriarhiei Române, Acad. Ioan Aurel Pop constată cu tristețe atitudini generalizate împotriva credinței.
Președintele Academiei Române reclamă că asocierea României și a națiunii creștine îi irită pe mulți contemporani, îi supără pe cei „deștepți”. El spune că unii „toboșari ai vremurilor noi” vor neapărat o lume următoare atee, necreștină, automatizată și robotizată. 
„Mai văd că unii dintre criticii credinței și ai bisericii ar vrea nu numai să facă lumea de azi ‹progresistă› și să ne cioplească pe toți după chipul și asemănarea lor, dar fac eforturi să schimbe și istoria care nu le convine. Or, aceasta seamănă a dictatură, a intoleranță, a discriminare. Oare pentru asta să fi luptat „aproapele nostru” la 1848, la 1918, la 1989?”.

Din fericire, nu a fost așa mereu. Nici pe vremea când s-a făcut această țară, liderii nu se purtau cu mănuși, ci se veștejeau reciproc, se pârau, se gratulau în limbaj colorat (domeniu în care suntem campioni și astăzi!). Dar, dincolo de orice orientare politică și chiar grad de cultură, au pus împreună umărul pentru țară, aproape la unison, ca într-o simfonie. Exista parcă atunci un cuvânt de ordine subînțeles: ‹să nu hulim cele sfinte›”, iar între acestea se aflau credința, țara, națiunea”.
Academicianul spune că el a asociat mereu credința (și Biserica noastră) cu națiunea și cu Țara Românească din rațiuni mai ales istorice.
Textul integral semnat de Ioan-Aurel Pop:


Geneza națională și credința creștină

Am văzut, cu tristețe, în ultima vreme, că asocierea României și a națiunii române cu credința creștină îi irită pe mulți contemporani, îi supără pe cei „deștepți” ori pe cei care se cred mai „deștepți” decât alții. Am pus cuvântul „deștepți” între ghilimele, fiindcă l-am luat nu în sensul curent contemporan, ci în sensul său originar și primar, acela de „treji” sau „treziți” din „somnul cel de moarte”. „Treziții” îi consideră pe mai toți românii cufundați în acel „somn”. Însă „deștepți” sau „treziți” se consideră pe sine mulți dintre frustrați, mulți dintre cei autosuficienți, fiindcă sunt iritați de mesajele care nu le convin.

Dar, oricât de ciudat le-ar părea unora, astăzi nu poți să fii „deștept” în spațiul public fără cultură, fără cunoaștere, fără învățătură.

Eu am asociat credința (și Biserica noastră) cu națiunea și cu Țara Românească din rațiuni mai ales istorice. Studiul istoriei este meseria mea și fac această meserie de mulți ani, cu pasiune. Poporul român există în istorie de pe la finele mileniului I al erei creștine, adică de peste o mie de ani. În cea mai mare parte a acestei lungi perioade de timp, oamenii și-au văzut de necazurile și de bucuriile lor, de viața lor simplă, împărțită, în cea mai mare parte, între muncă și odihnă, între luptă și tihnă.

Secole la rând, grija de căpetenie a majorității oamenilor a fost „pâinea noastră cea de toate zilele”, adică preocuparea de viețuire și, adesea, de supraviețuire fizică. Oamenii cu trai decent și îndestulat au reprezentat în Europa, până prin secolul al XIX-lea, între 2 și 5% din toată populația. Asta nu înseamnă, în ciuda prejudecăților curente, că oamenii de demult, fiind săraci din punct de vedere material, nu au putut cugeta liber, în limitele orizontului lor. Ideea pedepselor crunte aplicate în Evul Mediu celor care nu gândeau pe linia oficială laică sau religioasă este, în mare parte, falsă (vezi, de exemplu, Régine Pernoud, Pour en finir avec le Moyen Âge, în varii ediții apărute în franceză, dar și în alte limbi).

Inchiziția din Occident – fără relevanță în lumea răsăriteană bizantină – a aplicat teribilele sale pedepse nu în Evul Mediu, ci la începuturile Epocii Moderne (care începe pe la 1400-1500). Gândirea liberă nu a fost nici atunci în largul ei, dar a fost cu adevărat arestată în perioadele mai recente și mai ales în vremea dictaturilor de extremă dreaptă sau de extremă stângă din secolul al XX-lea. Iar românii, spre deosebire de multe alte popoare europene, au trăit patru decenii lungi de comunism, în care credințele și Bisericile au fost crunt persecutate (unele au fost desființate prin lege), în care educația religioasă a fost interzisă, în care manifestările publice ale cultelor (mari ceremonii, pelerinaje, sărbători de hram, sfințiri de biserici etc.) au fost oprite sau poprite.

După evenimentele din decembrie 1989, aceste opreliști absurde au fost abolite și majoritatea românilor au sperat că orice fel de amestec al politicului în treburile cultelor, în manifestările de credință ale cetățenilor ar fi de domeniul trecutului. Firește, au existat și există oameni care nu sunt religioși și chiar unii care luptă contra credințelor și instituțiilor religioase, care sunt sau se declară atei, agnostici, „progresiști”, marxiști ori neomarxiști etc. Într-o societate democratică, există loc pentru toți (aceasta este esența democrației), atâta vreme cât nu se încalcă libertatea de credință și de conștiință a altora și nu se îngrădește manifestarea credinței celorlalți.

Este absurd să condamnăm regimul comunist, dar să aplicăm în continuare, unii dintre noi, metodele sale discriminatorii și exclusiviste. O societate liberă trăiește și își manifestă libertatea și prin polemici, dar polemicile publice au rostul lor, au formele lor decente, se adaptează unui nivel înalt de civilizație și de cultură civică. Nu se poate face polemică publică folosind limbaje suburbane, lovituri sub centură, atacuri la persoană, înverșunări și amenințări. Este trist că, la trei decenii de la revenirea în Cetate a libertății de credință și de conștiință, unii o neagă în numele „progresului”.

Noi nu știm cum va fi viitorul, dar trecutul românilor s-a construit în mare parte prin idealul creștin, prin tăria credinței și prin forța Bisericii. Recent, această afirmație a mea, ca istoric, i-a deranjat pe unii „toboșari ai vremurilor noi”, care vor neapărat o lume următoare atee, necreștină, automatizată și robotizată. Aceștia ar prefera să scoatem orice referință religioasă din viețile noastre și chiar să interzicem/ schimbăm Imnul Național, pentru că acesta cuprinde versuri de genul „Preoți cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină”. Ca urmare, unii dintre aceștia au pornit polemici fără de principii, pline de umori și de ură, adesea la adăpostul anonimatului, vădind o intoleranță cruntă și o incultură crasă.

Din fericire, nu a fost așa mereu. Nici pe vremea când s-a făcut această țară, liderii nu se purtau cu mănuși, ci se veștejeau reciproc, se pârau, se gratulau în limbaj colorat (domeniu în care suntem campioni și astăzi!). Dar, dincolo de orice orientare politică și chiar grad de cultură, au pus împreună umărul pentru țară, aproape la unison, ca într-o simfonie. Exista parcă atunci un cuvânt de ordine subînțeles: „să nu hulim cele sfinte”, iar între acestea se aflau credința, țara, națiunea.

Nu dau decât un exemplu și nu unul din lumea laică – care se inflamează mult mai acut și se repede ușor la invective – ci din viața noastră bisericească, greu încercată și ea astăzi. De la 1744 (când Ioan Inochentie Micu Klein a convocat la Blaj un Sinod General (un fel de congres național românesc, dincolo de orice diferență confesională), trecând prin actul fundamental al națiunii numit Supplex Libellus Valachorum (1791-1792) și semnat de Gherasim Adamovici (ortodox) și Ioan Bob (greco-catolic), prin Revoluția de la 1848-1849 (Marea Adunare Națională de la Blaj, prezidată de episcopii Andrei Șaguna, ortodox și Ioan Lemeni, greco-catolic), prin Mișcarea Memorandistă (1881-1894) și ajungând la 1918 (greco-catolicul Iuliu Hossu, viitor cardinal și ortodoxul Miron Cristea, viitor patriarh), slujitorii și ierarhii celor două Biserici românești din Ardeal, ca și liderii laici de ambele confesiuni – deși nu se iubeau mereu, ba, dimpotrivă, aveau dese momente încordate și chiar conflicte – au fost împreună, uniți în asumarea rolurilor de lideri ai națiunii, nelăsând să răzbată nicio fisură în exterior. Diferendele erau normale, dar până la credință, la patrie și la națiune.

Astăzi, crezându-ne atoateștiutori, nu mai respectăm principii, valori și nici virtuți. Și, evident, nu mai avem respect nici pentru trecut și nici pentru profesioniștii trecutului. Imnul Național exprimă un mare adevăr: cel puțin până la 1848 și cu precădere în provinciile aflate sub dominație străină (unde trăiau mai mult de jumătate dintre toți românii de atunci), mișcarea de emancipare națională a fost condusă de preoți, de „preoți cu crucea-n frunte”.

De pe la 1350-1400, românii din Transilvania (iar Transilvania reprezintă azi circa 40% din teritoriul și populația României) nu au mai avut voie să aibă o clasă politică laică în nume propriu, românesc, adică o stare (sau o „națiune”, cum se spunea de la 1500 încoace), cum aveau nobilii (maghiari), sașii și secuii. Liderii politici și religioși ai românilor au fost, de atunci și până în secolul al XIX-lea, clericii ortodocși și, după 1700, ortodocși și greco-catolici, adică slujitorii Domnului de rit bizantin.

Ambele Biserici românești din Ardeal au același rit, pornesc din aceeași rădăcină, iar greco-catolicii au fost înainte de „unirea religioasă” ortodocși. Mulți, contemporani, animați de valorile și realitățile prezentului, au mari dificultăți în înțelegerea și acceptarea acestei realități. Neînțelegerea vine dintr-o prejudecată, anume din neputința de a concepe că separarea oficială dintre laic și religios s-a produs foarte târziu, odată cu ceea ce numim constituționalismul modern. Pentru oamenii medievali, atașamentul nețărmurit față de credință și față de Biserică era un comandament de viață, iar viața de atunci nu se putea concepe în afara credinței și a Bisericii.

Laicul și religiosul interferau în asemenea măsură încât erau un monolit și formau însăși viața de odinioară. Separarea conștientizată dintre laic (mirean) și religios (confesional) s-a făcut foarte târziu, odată cu separarea constituțională dintre stat și Biserică. Toate cuceririle de drepturi – puține, câte au reușit să obțină românii transilvăneni până la 1848 – s-au făcut sub conducerea clericilor. Drept dovadă, avem măsurile luate de inamici contra acestora.

De exemplu, după căderea și moartea lui Mihai Viteazul, dieta Transilvaniei (din care nu făcea parte niciun român) a decis să rupă legătura cu ambele „principate valahe” și a interzis intrarea în Transilvania a tuturor clericilor de la sud și est de Carpați, pentru că „Tiranul” și „Valahul” (adică Mihai Viteazul) își pregătise „invazia” prin „tainica lucrare a preoților săi care se numesc călugări”. Acestea sunt fapte înregistrate de istorie și ele nu se pot șterge pentru că nu convin unor contemporani ai noștri.

Toate aceste fapte au fost consemnate, după descifrarea și interpretarea a mii de surse, de către mai mulți istorici, dar mai ales de către David Prodan, într-o capodoperă a sa, numită Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării națiunii române (apărută în mai multe ediții, din 1948 încoace). Autorul, de formație materialistă interbelică și nu contrafăcută sub influența comuniștilor (de altminteri, David Prodan și-a depus carnetul de partid în 1962, intrând în rezistența intelectuală contra regimului), demonstrează (în cartea citată și în altele) cum ne-au condus de-a lungul istoriei medievale și moderne, până la 1848, preoții. Nicolae Iorga a călătorit în Transilvania abia la cumpăna secolelor al XIX-lea și al XX-lea (marele istoric fiind născut în 1871) și a înțeles de îndată secretul supraviețuirii acestor români obidiți. Înțelegerea se vede din titlul cărții sale apărute în 1902, intitulate Sate și preoți în Ardeal.

După cercetări minuțioase, studiind viața românilor ardeleni cam de pe la 1400 până spre 1800, Nicolae Iorga a constat că preoții au salvat naționalitatea noastră, fapt pentru care le închină lor pomenita carte: „Preoților și învățătorilor din românimea de peste munți, celor prin cari se păstrează neamul în așteptarea viitorului, care atârnă de vrednicia noastră, închină această carte autorul”. Ce poate să fie mai grăitor pentru rolul elitei noastre bisericești în istorie decât aceste vorbe cu putere se maximă ale celui mai important istoric român din toate timpurile? Omagiul este cu atât mai realist cu cât, până târziu, în secolul al XVIII-lea, tot preoții erau și învățători la școlile noastre, ținute nu de statul cel străin (străin de nevoile și de durerile noastre), ci de Biserică și de comunitate.

Când poetul Andrei Mureșanu a scris poezia „Un răsunet”, el avea în fața ochilor imaginea românilor conduși de liderii lor spirituali și pământești – preoții cu crucile lor pe piept, în inimi și în mâini – în drum spre Blaj, organizați în cete ordonate și disciplinate. Andrei Mureșanu a văzut cum, cu respect și smerenie, zecile de mii de români se uitau la copreședinții Adunării Naționale de la Blaj, din mai 1848, adică la episcopii Andrei Șaguna și Ioan Lemeni, ca la izbăvitorii lor, ca la liderii capabili să-i scoată la liman. De-aceea și nu din vreo fantezie de literat, poetul a i-a pus în vers pe „preoții cu crucea-n frunte”.

Așa s-au petrecut lucrurile, ele sunt demult istorie și istoria nu poate să fie schimbată. Dacă putem (sau, câteodată, avem doar iluzia că putem) schimba prezentul, dacă putem modifica sau măcar pregăti într-un anumit fel viitorul, trecutul rămâne mereu „așa cum a fost” (Leopold von Ranke). Iar specialiștii cinstiți au dreptul să-l reconstituie numai „așa cum a fost” și nu să-l „recondiționeze” după nevoile prezentului, după „comanda socială”, după comanditar, după mărimea plății în arginți, ori după gustul unora. Văd și eu în jurul meu pe unii semeni care repudiază și condamnă credința creștină, care atacă Biserica (Bisericile), care ar vrea să-i vadă și să-i facă pe toți oamenii de altă credință decât cea pe care o au, sau atei, sau nihiliști, sau neomarxiști.

Am auzit deunăzi un „analist” imberb decretând că un om inteligent nu poate să fie credincios. Atunci trebuie să acceptăm că o armată de savanți, de la Copernic, Galileo Galilei, Blaise Pascal, Francis Bacon, Johann Kepler și până la Newton, Leibniz, Maxwell, Kelvin sau Pasteur au fost proști, căci lipsa de inteligență înseamnă, în limbaj popular, prostie.

Mai văd că unii dintre criticii credinței și ai Bisericii ar vrea nu numai să facă lumea de azi „progresistă” și să ne cioplească pe toți după chipul și asemănarea lor, dar fac eforturi să schimbe și istoria care nu le convine. Or, aceasta seamănă a dictatură, a intoleranță, a discriminare. Oare pentru asta să fi luptat „aproapele nostru” la 1848, la 1918, la 1989, pentru mutilarea prezentului și pentru modificarea trecutului, în acord cu voința unor grupuri marginale și animate de ură? Oare pentru asta să fi murit în închisorile comuniste atâția intelectuali de-ai noștri creștini ortodocși, greco-catolici și de alte confesiuni?

Nu numai în Evul Mediu ci și în Epoca Modernă, românii au fost conduși de preoți, călugări, de ierarhi vrednici. Mai mult, hotărârea de unire de la Alba Iulia a fost citită de ierarhul greco-catolic Iuliu Hossu, iar un alt ierarh, cel ortodox, Miron Cristea a însuflețit mesele îmbrățișându-și „fratele” și spunând:  „Pe cum ne vedeți azi îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații români!”.

Asta nu înseamnă că istoria noastră a fost imaculată sau că oamenii Bisericii nu au greșit sau nu greșesc, dar avem elementara obligație morală de respect pentru adevăr și pentru cei care ne-au condus prin vremuri bune și rele, ca să ajungem să trăim cu toții într-o țară a noastră. Nu avem dreptul să ascundem greșelile și nici să lăudăm neîmplinirile, dar suntem „condamnați” la cumpătare și echilibru.

Judecățile și prejudecățile prezentului nu ne dau cuvânt să blamăm ori să falsificăm trecutul. Dacă ne-am eliberat doar ca să proferăm blesteme și să punem stigmate, ne amăgim cu o falsă libertate. Libertatea noastră nu înseamnă limitarea libertății celorlalți, ci înseamnă înțelegere, acceptare, bunăvoință, iubire și bunătate.

Sorin Ioniţe
Sursa: basilica.ro

LISTA AGENTILOR SOVIETICI pe care CEAUSESCU, prin UM 0920, ii tinea sub observatie! “Vreau sa aiba microfoane si-n pantofi!” (1)

Ceausescu, a fost executat de Iliescu, la ordinul KGB şi al lui Gorbaciov (via Brucan).
In anul 1971, Ceausescu a ordonat sa se creeze o unitate contrainformativa speciala, absolut invizibila, a carei principala sarcina era sa il protejeze impotriva unei lovituri de stat sovietica.
Sarcina noii unitati era prevenirea si neutralizarea orcarui atentat la viata si libertatea secretarului general al PCR, pus la care de organele de informatii externe ale Pactului de la Varsovia.”
Noua unitate trebuia sa identifice si sa-i tina sub oservatie pe cetatenii romani, in special cadre militare si activisti de partid, care si-au facut studiile sau au urmat cursuri de specializare in URSS. Unitatea a primit indicativul de UM 0920/A.

GRIGORE NAUM
Pana in 1978, UM 0920/A a identificat sapte generali care colaborau cu serviciile secrete sovietice, dintre acestia primul trecut in rezerva generalul GRIGORE NAUM , seful Directiei a V-a -Contrainformatii militare.

Unii spun că GRIGORE NAUM ar fi chiar bunicul din partea mamei a lui Ponta, în timp ce alții au spus că era doar rudă cu familia NAUM, familia mamei lui Victor Ponta. Reamintim că numele de fată a mamei lui Ponta este NAUM.

Grigore Naum (1911-1999) - Find A Grave Memorial

Nimeni nu a putut confirma exact care e legătură de rudenie, între Grigore Naum şi Victor Ponta dacă exista una. Cert este că surorile Naum, mama şi mătușa lui Ponta, se jucau în curte când erau mici cu fata lui Lucrețiu Pătrăşcanu, cele două familii, Pătrăşcanu şi Naum, cunoscându-se foarte bine şi fiind prietene, după cum a mărturisit chiar fiica lui Pătrăşcanu.
Ceea ce arată că tatăl lor, Naum, bunicul lui Ponta, trebuie să fi avut o funcție importantă în partid. Dacă Naum bunicul lui Ponta, e sau nu, una şi aceeași persoană cu Grigore Naum, rămâne de stabilit.
Grigore Naum a avut relații strânse şi cu familia Tismăneanu. Prima functie a tatălui lui Vladimir Tismăneanu a fost cea de director-adjunct al Editurii Partidului Muncitores Român: “director plin era in acel moment Grigore Naum, fost voluntar in Spania, ajuns in tara cu divizia “Tudor Vladimirescu”, ulterior general de securitate” – după cum mărturisește chiar Vladimir Tismăneanu. Detalii despre Grigore Naum
Al doilea pe lista a fost:

PETRE BORILA (Iordan Dragan Rusev), membru al Biroului Politic.
În anul 1924 a devenit membru al Partidului Comunist din România.
A fost membru ilegalist al PCR și luptător în brigăzile internaționale din Spania, dar s-a retras la Moscova până la sfârșitul războiului.
După ce a revenit în România cu Divizia Tudor Vladimirescu, cu funcția de comisar politic, a devenit comandant al diviziei “Tudor Vladimirescu”
După ce a revenit în România cu Divizia Tudor Vladimirescu, cu funcția de comisar politic, a devenit comandant al diviziei “Tudor Vladimirescu” (1944-1947); șeful organizației București a PCR (1944-1947).
A fost apoi membru al CC al PCR (1948-1965), al Biroului Politic și al Comitetului Executiv (1965-1969), șeful Direcției politice a Armatei (1948-1950), a participat la ședința de dizolvare a Comitetului Democrat Evreiesc de la data de 16 martie 1953[2], membru al Biroului
Organizatoric al PMR (1950-1953); președintele Comisiei Controlului de Stat (1951-1958); membru în Biroul Politic al CC responsabil cu economia (1952-1953); ministru al Industriei Alimentare (1953-1955), vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1954-1965).
Petre Borilă a făcut parte din guvernele: Gheorghiu Dej 1, Gheorghiu Dej 2, Chivu Stoica 1, Chivu Stoica, Ion Gheorghe Maurer 1.
Borila trebuia sa ivoce o rascoala a minoritatii bulgare in Dobrogea, determinata de politica sovina a lui Nicolae Ceausescu. Ulterior, Borila a raportat lui Ceausescu intreaga operatiune.
A conviețuit un timp cu comunista evreică Betty Birnbaum (Elisabeta Luca), secretara sa, care a devenit mai târziu soția lui Vasile Luca.
A fost căsătorit cu comunista de origine evreiască Ecaterina Abraham.
Fiica lor, Iordana, a fost soția lui Valentin Ceaușescu, cu care a avut un băiat, Daniel, născut în 1981

Unul dintre cei mai loiali si infocati camarazi ai lui Gheorghiu-Dej, un personaj direct implicat in toate deciziile regimului comunist din perioada 1945-1965, Petre Borila a incetat din viata acum patru decenii, in ianuarie 1973.
Nascut la Silistra in 1906, Iordan Dragan Rusev a aderat devreme si fara sovaire la mistica internationalismului stalinist.
A iubit Uniunea Sovietica, l-a adorat pe Stalin. A crezut cu fervoare in dogmele bolsevice, le-a aplicat cu un zel si o intensitate greu de egalat. Fiica sa, Iordana, a fost prima sotie a lui Valentin Ceausescu. Au avut impreuna un un baiat, Daniel Valentin, nepotul direct al dictatorului comunist. Emigrati in anii 90 in Israel, apoi in SUA, Iordana si Daniel traiesc acum in Romania.
Intre famillile Borila si Ceausescu relatiile au fost incordate, ajungand chiar la ostilitate fatisa. Parte tinea de prejudecati, parte de chimie politica.
Devenit cadru permanent al PCdR, cel care si-a luat numele de clandestinitate Borila a studiat la Scoala Leninista din Moscova, asemeni sotiei sale, Ecaterina, nascuta Abraham.
Erau trei surori Abraham, provenite din mica burghezie de origine maghiar-evreiasca din Transilvania. In fisele de cadre aflate in Arhiva CC al PCR, surorile Abraham scriau ca au provenienta din mediul rural. Toate trei au devenit comuniste pasionate.
Sora Ecaterinei, Paraschiva (Piri), a fost casatorita cu Bela Breiner, membru al Secretariatul CC al PCdR. Breiner a murit in 1940 (in 1950 a aparut o brosura despre el scrisa de Iosif Ranghet, pe atunci membru supleant al Biroului Politic si seful Comisiei Controlului de Partid), Piri s-a recasatorit ulterior cu colonelul Andrei (Bandi) Roman, fost voluntar in Spania. Fiul din prima casatorie, Andrei Breiner, a fost inginer chimist cu studii in URSS si a lucrat la IPROCHIM (a nu se confunda cu ICECHIM, condus de Elena Ceausescu).
Este de presupus ca Borila avea stranse legaturi cu NKVD-ul. Cei care l-au cunoscut in Spania l-au descris drept incuiat, feroce, lipsit de orice dubiu. Avea certitudini din beton armat. Era un comisar suta la suta.
“Tovarasa sa de viata” spre a folosi limbajul de partid, in acea perioada a fost Betty Birnbaum, care lucra la administratie in Spitalul Brigazilor Internationale. Mama mea, studenta in anul III la Medicina la Bucuresti inaintea plecarii spre Spania, era sora de caritate la acel Spital.” sursa: Vladimir Tismăneanu…

G-ral. Serghei Nicolau (născut Sergey Nikonov; 1905–1999)
Pe lângă consilierii şi experţii militari sovietici ai generalului Kolganov şi cei al generalului Saharovski pe probleme de securitate şi culegere de informaţii,
consilierul şef sovietic din cadrul ministerului de interne, generalul Ivan S. Matuşenko, dirija diverşi consilieri şi experţi din cadrul miliţiei, gărzii de frontieră, etc., cei mai mulţi ocupând funcţii care se suprapuneau celor din DSS.
Iniţial, aceşti consilieri aveau puteri aproape absolute.
După cum observa un şef din cadrul serviciului de informaţii al armatei, până la retragerea trupelor sovietice din 1958 “nu a existat nicio situaţie în care Ministerul Afacerilor Interne să transmită vreun ordin unui eşalon inferior fără a avea aprobarea unui consilier sovietic.”
Iniţial, Gheorghiu-Dej era supravegheat îndeaproape.
În 1948, secretara sa personală era Nina Nikonova, soţia lui Serghei Nikonov, ofiţerul serviciilor sovietice care a condus Serviciul Special de Informaţii până la desfiinţarea acestuia în 1951 şi a fost apoi numit la conducerea Direcţiei de Informaţii a Armatei.

Istoria României în fotografii: Serghei Nicolau (Nikonov)


Şeful său de cabinet era ofiţer MGB/KGB (Mihail Gavrilovici),
ca şi cel responsabil de siguranţa sa (Valerian Buhikov).
La aceasta se adăugau personalul şi şefii sovietici din cele 16 Sovromuri, din cadrul societăţii de prietenie româno-sovietică (de fapt, Asociaţia Română pentru Întărirea Legăturilor cu Uniunea Sovietică – ARLUS), din Asociaţia Întregii Uniuni pentru Legături Culturale în Străinătate (VOKS), din Sovinform (care furniza ştiri presei româneşti) şi din asociaţiile străine de corespondenţă.
Controlarea cadrelor serviciilor române era o chestiune mult mai simplă, din moment ce natura sau locaţia pregătirii lor în URSS nu mai era un subiect tabu.
Pentru a avea acces într-un post de comandă în cadrul serviciilor de informaţii şi securitate era obligatoriu să ai calitatea de membru al Partidului şi să fi absolvit “un curs de specializare la Institutul Felix Dzerjinski din Moscova” şi programele adiacente create special pentru aliaţii sovietici.
În afară de aceste cadre de nădejde, numeroşi oficiali ai Partidului, printre care: Moghioroş/Mogyóros, Vass, Chişinevski, Constantinescu, Părvulescu,
Bărladeanu, Stoica, Salăjan (Szilágy), etc. erau agenţi sovietici şi raportau direct Moscovei.
Va urma

Sinteză după Larry Watts, istoric american
Horia D.R.

Punți Peste Decenii (I)

Sînt dator cu continuarea unor seriale, dar pe de-o parte îmi este tot mai greu sa scriu, parcă îmi este silă, pe de-altă parte nu pot să scriu la ordin, chiar dacă este ordinul meu. Vreau să vă împărtășesc, cît mai trăiesc, multele lucruri pe care le știu. Și fac efortul să scriu pe teme spre care mă îndreaptă dispoziția de moment.
Ce vă scriu acum, sărind de la una la alta, pare dezlînat, haotic. Cine va avea însă răbdarea să citească pînă la sfîrșit o să poată să recompună singur un mozaic, un puzzle care reconstituie parcursul României de la revolutie pînă azi.
Am scris suficient despre cele 8+1 servicii străine care au orchestrat revoluția română. 8 servicii din 7 țari (fiindca URSS a contribuit atît prin KGB cît și prin GRU) la care se adaugă MI6, care din cite știu nu a avut o contribuție directă ci a fost placa turnantă între trădătorii complotiști și CIA – nu mă mai refer la asta.

Puterea a fost preluată de trădătorii complotiști, iar un merit a avut și Europa Liberă. Aceasta nu a răspîndit numai imensa minciună cu cei 60.000 de revoluționari uciși la Timișoara, decisivă în ieșirea românilor în stradă, dar a creat și impus falși dizidenți, timp în care cei adevărați erau trecuți sub tăcere.

Ion Iliescu fusese racolat de KGB!
Românii își doreau să cadă Ceaușescu și să vină Iliescu – inclusiv eu îmi doream asta.  Aveam încă de la începutul anilor ’70 unele informații pozitive despre el, nu știu cît de adevărate. Pe cînd era ministrul tineretului, s-ar fi opus la preluarea „revoluției chineze” în cultură iar intr-o ședință de C.P.Ex. în care se discuta despre comportamente deviante ale tinerilor, ar fi spus că în primul rînd ar trebui să avem grijă cum ne educăm proprii copii (el neavînd copii) – dacă declarația este adevărată, Iliescu se referea la Nicu Ceaușescu și la libertinajul acestuia.
M-am lămurit însă repede cum este cu Iliescu și avînd șansa sa scriu în presă încă din prima săptămîna a lui ianuarie 1990, am fost printre primii care am atacat FSN.

Silviu Brucan fusese tartorul. În 1988 plecase la Moscova și la Washington. Ca să nu rămînă urme, viza nu i-a fost aplicată pe pașaport ci pe o foaie volanta, distrusă la întoarcerea în țară.
Securitatea i-a cerut lui Ceaușescu aprobarea arestarii lui Brucan, dar Ceaușescu s-a opus. În semn de recunoștință, în anul următor Brucan a impus împușcarea soților Ceaușescu.
Laszlo Tokes, fost informator al securității, devenise agent AVO.

Generalul Victor Stănculescu contactase la Atena pe șeful antenei MI6 din Grecia iar in Ungaria, la lacul Balaton, se întîlnise cu omologul său ungur și cu șeful GRU în Balcani. El a importat în 1989 din URSS „ciocănitoarea” și simulatoarele folosite în diversiunile produse în timpul revoluției. Șeful antenei noastre din Grecia l-a informat pe Iulian Vlad de întîlnirea lui Stănculescu de la Atena – Vlad l-a trecut în rezervă acuzîndu-l că a supravegheat un demnitar. Un lucru interesant despre Vlad, care nu apărea pe Wikipedia: a urmat cursuri de perfecționare în URSS. Am aflat asta dintr-un articol din presa americană care comenta moartea lui. După dezvăluirea americanilor, a fost nevoită și Wikipedia să o preia.

O prezență importantă în CFSN care i-a mirat de mulți a fost Dan Iosif, un infractor de drept comun, multirecidivist. Dan Iosif însă fusese și el recrutat de sovietici. Printre revoluționari circulă zvonuri (neprobate însă) ca în timpul zilelor petrecute în CC, Dan Iosif i-ar fi împușcat pe cei care își dăduseră seama că revoluția cotise spre o lovitură de stat și că ar fi plecat de acolo cu un sac cu dolari. Dacă asta nu este dovedit, ce este cert este faptul că ulterior a achitat o sumă mare pentru o privatizare. În iunie 1990 a fost unul dintre ghizii minerilor prin București, folosind o mașină a M.Ap.N. Urmînd exemplul lui Caligula, care și-a numit calul Incitatus senator, și Iliescu și-a făcut semianalfabetul penal senator de Giurgiu iar apoi consilier prezidențial. Se pare că atunci cînd se îmbăta, Dan Iosif vorbea mai mult decît trebuia așa că unii nu s-au mirat că a dat peste el un cancer pulmonar galopant. S-a dus să se trateze la Novosibirsk. Și a murit acolo.

De ochii lumii, în CFSN au fost cooptați și cîțiva dizidenți reali care din naivitate au acceptat. Fiind naivi, nu erau periculoși.
Din CFSN mai făceau parte destui care aveau de mult legături cu Ambasada URSS, ca de pildă Gelu Voican Voiculescu sau Mircea Dinescu.
Făcea parte și Ana Blandiana, pretinsa dizidentă, amanta lui Gheorghe (Gogu) Rădulescu, cel mai important agent KGB din conducerea partidului. Cînd am aflat că evenimentele din România fuseseră pregătite cu cîțiva ani înainte, mi-a trecut prin minte ideea că Gogu a sfătuit-o să scrie poeziile pentru a-și crea o aură de dizidență pentru timpurile care se apropie.
În orice caz, pentru poeziile despre poporul vegetal și motanul Arpagic, Ana Blandiana nu a pățit nimic, singurul care a plătit cu funcția a fost răposatul Stelian Moțiu, redactorul șef de la ‘Viața Studențească” și “Amfiteatru”, deși din cîte știu de pe atunci, lipsise de la ședința de redacție în care s-a aprobat sumarul fiind plecat prin țară.
Ce se pretinde cu privire la interzicerea de la publicare în repetate rînduri a Anei Blandiana, sint minciuni ordinare. Despre Gogu Rădulescu, o mențiune – se știe că a murit în 1991 la Spitalul Comunității Evreiești din București. Eu am auzit altceva (sînt multe lucruri pe care le-am auzit, din surse în care am toată încrederea, dar nu am dovezi) și anume că nu a murit acolo, ci evreii au reușit să îl scoată din țară.

Despre Petre Roman se crede că fusese recrutat de DST încă din 1970, cînd fusese trimis la studii la Toulouse. Pentru francezi prezenta un mare interes, întrucît candida la titlul de ginere al lui Ceaușescu (cel puțin așa spera el, dar coana Leana nu îl accepta).

Prim-vicepreședinte al CFSN a fost Dumitru Mazilu, un dizident adevărat. A apărut, tîrziu, teza ca dizidența lui Mazilu a fost confecționată de DIE. Am motivele mele să cred că asta este o minciună. În seara de 12 ian. 1990, în celebra înfruntare de pe tanc, Mazilu îl atacă pe Iliescu.
A doua zi, în urma unei discuții (asta nu o știți!) între Iliescu și Petre Mihai Băcanu, „România Liberă” declanșează un atac furibund împotriva lui Mazilu, care demisionează.

Imediat după revoluție, Iliescu îl pune în fruntea M.Ap.N, pe trădătorul KGB general Nicolae Militaru – prima lui grijă? Să îl atragă în capcană și să îl ucidă (pe el și pe cei 7 subordonați care îl însoțeau) pe cel care îi dovedise trădarea, Gheorghe Trosca.
Iliescu a mai reabilitat un general trădător KGB, Ștefan Kostyal căruia i-a redat gradul.
Principalele ziare cad în mâna agenților KGB. Petre Mihai Băcanu pune mîna pe „România Liberă” (pretinsul ziar al opoziției) iar ulterior Dumitru Tinu pune mîna pe conducerea ziarului „Adevărul” (ziarul puterii) – cele două mari ziare în care semnătura mea era interzisă.

România căzuse în întregime în mîinile trădătorilor de țară.
În martie 1990 este înființat SRI, în fruntea căruia este numit agentul KGB  Virgil Măgureanu. Dar despre Măgureanu și trădătorii care au fost numiți în fruntea serviciilor secrete, mai tîrziu și mai pe larg.
Vreau să mai comentez un lucru.
În ziua de 23 dec. 1989 a fost doborît un elicopter în care se aflau, arestați, generalii Constantin Nuță (șeful IGM) și Velicu Mihalea (adjunctul lui).
Și aici, eu am auzit altceva decît varianta oficială.
După așa zisa victorie a revoluției, cei doi generali au fost arestați la Timișoara cerîndu-se trimiterea lor la București pentru a fi anchetați. Au fost urcați în tren, dar pe traseu trenul a fost blocat pe linie de un elicopter militar. Piloții au declarat că au primit ordin sa îi preia pe arestați și să îi aducă la București pentru a fi audiați cît mai repede – generalii au fost mutați în elicopter. După care, ceea ce nu poate explica nimeni, în loc să plece spre București, elicopterul a fost direcționat spre Alba Iulia, unde a fost doborît de antiaeriană. Dacă mă întrebați pe mine, explicația este aceea că doar la Alba Iulia s-au găsit ofițeri trădători care să accepte uciderea propriilor camarazi de arme, pentru a ucide doi martori foarte importanți în denunțarea complotului internațional ascuns și sprijinit și de șefii securității.
Au fost uciși cei care știau de complot: soții Ceaușescu, care vorbeau la proces despre „agenturi” (și noi, cînd am auzit, rîdeam ca proștii și îi blestemam), au fost uciși cei doi generali, s-a spînzurat în celulă colonelul de miliție Petre Moraru, deși nu avea, precum Crișan, opinci cu nojițe.

Deocamdată ajunge. Sper să mă ajute Dumnezeu să duc la bun sfîrșit ce vreau să scriu.

Dan Cristian IONESCU
Sursa: Incorect Politic

Eminescu în fața Justiției (2)

Dosarul ,,Afacerei Eminescu,, este o dovadă că anchetarea nedreaptă la intervențiile politicienilor nu a reprezentat doar o dimensiune a societății românești recente, ci și a vremurilor trecute. Mihai Eminescu a făcut față cu bărbăție turnătoriilor informatorilor și abuzurilor primprocurorului Tribunalului Iași, ba chiar a fost achitat, dar i-a zdruncinat serios poziția socială, cufundându-l pe marele poet într-o sărăcie groaznică, ce-i va fi fatală și-l va conduce înspre nebunie. În articolul precedent au fost prezentate premisele acestei afaceri juridice, eroarea poetului și ura detractorilor, care au facilitat și pregătit scena inculpării sale pentru presupusa sustragere de bunuri din patrimoniul Bibliotecii Centrale din Iași, al cărei director era.

Un personaj dubios și malefic
Publicistul Octav Minar a fost cel care a dezvăluit culisele grozăviei ce i se înscenase lui Eminescu, al cărei inițiator a fost un anumit Andrei Vizanti, profesor universitar și deputat. Ca președinte al Comitetului Teatral Iași acesta a delapidat fondul de rezervă al pensionarilor și a fugit în America ulterior înscenării puse la cale împotriva poetului, informează publicistul într-o notă de subsol.
Acuzațiile nedrepte în fața cărora a trebuit să se apere inculpatul Eminescu au făcut parte dintr-un conflict mai extins dintre junimiști și unii liberali, Vizanti fiind caracterizat de însuși poetul nostru național ca fiind ,,o canalie liberală,,. Respectivul delaționist făcea parte dintr-un grup de liberali, printre care G.Misail, Nicolae Fleva, Gh. Chițu, D. Petrino și alții, după cum dezvăluie Minar, grup care-l persecutase pe Eminescu timp de patru ani din considerente politice între 1874 și 1877, la instigarea aceluiași Vizanti.
Publicistul amintește într-o notă de subsol că „înscenările politice pe care le-a îndurat Eminescu ca director al Bibliotecei Centrale în 1874-1875; ca revizor școlar al județelor Iași și Vaslui (1876); apoi darea în judecată a guvernului conservator pentru deturnarea de bani publici, din cauza împrumutului făcut lui Eminescu și Slavici ca studenți la Universitatea din Viena și Berlin de ministrul Maiorescu (1877)”.
Desigur nu există indicii că întreg partidul liberal ar fi avut atitudinea grupului antijunimist menționat mai sus, mai degrabă era vorba de reglările de conturi dintre membrii grupului și junimiști, cărora marele poet le-a căzut victimă.

Mândria ca scut în fața nedreptății
Loviturile concertate ale grupului liberal menționat îl vor afecta material și sufletește iremediabil pe poet.
Rămas fără o poziție materială asigurată și purtând lovitura morală ca o rană care nu se mai poate vindeca, voiu fi nevoit să reiau toiagul pribegiei, neavândniciun scop, nici un ideal. Crede-mă stimată Doamnă, că de azi sunt un om pierdut pentru societate! O singură fericire ar renaște în sufletul meu, dacă aș putea să ascund nedreptatea.
Posteritatea nu vreau să afle că am suferit de foame din cauza fraților mei. Sunt prea mândru în sărăcia mea. I-am disprețuit, și acest gest e prea mult pentru un suflet care nu s-a coborât în mocirla vremurilor de azi” se dezvăluie poetul, în lumina strălucitoare a imperativului moral categoric al marelui Kant, Veronicii Micle, într-o scrisoare aflată la acea vreme în colecția de manuscrise personale a publicistului Octav Minar.

Resemnarea geniului în fața inevitabilului
Resemnarea și abandonarea oricărei speranțe de realipire la lumea contemporanilor va surveni la Eminescu, mulți dintre aceștia măcinați de ura și de răutatea omenească, constante universale ale comportamentului social administrat geniilor.
Toți și-ar dori să devină genii, nimeni nu și-ar dori însă să trăiască viața acestora. De fapt aceștia, asemeni lui Eminescu, nici nu fac parte din această lume. Sunt de dincolo de universul vizibil, doar pasageri printre noi, ecouri ale idealismului pur care nu poate subzista în Cloaca Maxima a metehnelor omenești.
În prologul Afacerei Eminescu, expus în articolul precedent am decriptat prin intermediul uluitoarei analize și introspecții a publicistului Octav Minar circumstanțele numirii lui Mihai Eminescu în funcția de director al Bibliotecii Centrale din Iași, moment care ar fi trebuit să fie fast pentru poet, dar care s-a dovedit catastrofal pentru acesta, după cum va aprecia chiar el mai târziu.
Faptele minuțios descrise de Minar confirmă inexistența unei susțineri la acea dată din partea lui Titu Maiorescu pentru ocuparea funcției respective de director al Bibliotecii Centrale de către Eminescu. Fusese numai intervenția lui Vasile Pogor, după cum am mai arătat.

Studiile neterminate
Minar certifică în publicația sa că Maiorescu nici nu aflase de venirea poetului la Iași și știa că acesta era încă la Charlottenburg, de unde-l informase pe mentorul său că urmează să-și dea doctoratul la Iena, orașul marelui Hegel, fiind și ajutat în acest scop cu 100 de galbeni din fondurile ministerului de culte și instrucțiune publică.
Minar ne mai informează că poetul a renunțat după primirea banilor, ,,o comoară bănească,, după cum denumește suma generoasă, la doctorat, în ciuda recomandării lui Maiorescu de a și-l da mai repede, aspect pentru care va fi criticat de acesta. Ar fi putut fi numit suplinitor la catedra de filosofie a Universității din Iași, la propunerea aceluiași Maiorescu, și ar fi avut un salariu bun.
În schimb poetul a plecat să hoinărească pe malurile Rinului, vizitând Weimarul pentru o perioadă neprecizată de timp, iar înspre Iași pleacă la începutul lunii august 1874. Ajuns în capitala Moldovei, fără știința lui Maiorescu, va fi găzduit de Vasile Pogor, cel care l-a recomandat pentru funcția directorială, cum am mai arătat.

Vacanța pe Rin, de neuitat pentru poet
 Episodul peregrinărilor pe malul Rinului nu va fi uitat de Eminescu nici în timpul cumplitei boli psihice care l-a afectat pe marele poet în ultimii ani de viață. De la ospiciul Mănăstirii Neamțului îi va scrie ulterior în 1887, 15 ianuarie, lui Pogor, într-un rar moment de luciditate.
Nu pot să uit dragostea ce mi-ai arătat când am fost găzduit și prin bunăvoința căruia am fost fost recomandat ca director la bibliotecă. Azi sunt într-o stare materială tot așa de precară ca pe vremea când eram student la Berlin. Atunci d.Maiorescu mi-a trimis din banii Statului 100 de galbeni. Eu eram plictisit de o încordare prea mare la studii, încât într-un moment de uitare de sine , m-am trezit pe malurile Rinului, apoi la Weimar, de unde venit la Iași, îmbrățișat de sufletul tău caritabil. Azi, dacă vremea ne-a despărțit, te rog nu uita pe prietenul bolnav și sărac. Ajută-mă dacă poți”, suna apelul disperat al poetului, dintr-un fragment de scrisoare adresată prietenului lui Vasile Pogor, aflată în colecția lui Octav Minar.
Chiar și Vlahuță va reproduce  în Universul Literar din 16 iunie 1913, autograful unei scrisori adresate lui de către Eminescu, tot de la Mănăstirea Neamțului. La acea dată, deși grav bolnav, poetul mai reușea să străpungă pâcla nebuniei sale și să scrie coerent prietenilor săi.
Octav Minar mai descrie o cauză a abandonării și a studiilor filosofice de la Berlin de către poet, simpatia pe care și-o câștigase în sufletul frumoasei și talentatei Veronica Micle.
Pe aceasta a cunoscut-o la Viena în 1973, aspect descris tot de Octav Minar în volumul său „Cum a iubit Eminescu” O altă cauză a abandonării studiilor filosofice inițiale de la Viena a fost se pare și promisiunile lui Iacob Negruzzi, directorul Convorbirilor Literare, probabil în legătură cu o angajare a poetului la respectiva publicație, ne informează Minar.
A greșit marele nostru poet național că și-a abandonat studiile la Viena și Berlin? Tot ce este posibil. Dar cine se poate insera în mintea unui geniu pentru a constata aspectele negeniale ale unor fapte ale acestuia?
Geniul transcende granițele spațio-temporale ale vieților oamenilor trăitori pe lângă el la un moment dat și regulile mundane ale acestora. Nefiind de pe această lume, el este participant absolut la ideile pure platoniciene de bine, de adevăr, de frumos.
El este chiar ideea pură în și pentru sine, idealul concret obiectivat în societate la un moment al devenirii noastre istorice.
Tot ceea ce putem face este să încercăm să-l înțelegem minimal măcar pe Eminescu, conștienți fiind de futilitatea demersului nostru. În articolul următor vom intra în culisele procesului penal intentat lui Eminescu. Va urma.

Libiu Mateescu                

Unde-s banii României? Hoților!

Bugetul de stat nu poate fi construit acum, scria, ieri, colega mea Claudia Marcu. Premierul Vasile Cîțu așteaptă întâi vânzarea companiilor de stat, puținele care au mai rămas.
Pe Cîțu nu îl interesează că sunt considerate strategice, că ne vindem, practic, avuția națională. Vrea să le vândă și cu asta gata.
Atât de rău am ajuns? Să înstrăinăm companii rentabile pentru a avea bani de buget? Dar banii României unde sunt?

Întâi falimentarea, apoi vânzarea

Compania Națională de Aeroporturi, CEC Bank, cea mai veche bancă românească, Portul Constanța, Eximbank, Hidroelectrica, Transelectrica, Nuclearelectrica, Conpet, Compania Națională a Uraniului, Transgaz, Transelectrica sunt numai câteva din cele pe care Cîțu a pus ochii.

Cacealmaua cu investitorul strategic
Cu un cinism de-a dreptul grețos, premierul declara că „străinii nu vor să cumpere orice, nu există riscul ăsta”. Este normal, se înfig la ce este mai bun și mai profitabil.
De ce trebuie însă să le vindem? Explicațiile lui oscilează între o brumă de economie și multă șarlatanie.
„Nu este vorba de o înstrăinare a acţiunilor. E vorba de o capitalizare, să atragem resurse. Nu avem resurse la buget pentru a capitaliza aceste companii la nevoile pe care le au pentru a se dezvolta. În schimbul unui capital, o parte a acţiunilor sunt transferate către alţi acţionari. Se întâmplă peste tot în lume.”

Acțiuni transferate, degeaba o scaldă Cîțu ca să mai îndulcească efectul, înseamnă vânzare. Și când 54 la sută din acțiunile unei companii, de exemplu, trec în proprietatea și posesia altuia, se numește înstrăinare. Iar înstrăinarea eu nu am știință să se facă altfel decât prin vânzare.
Nu am motive să cred că vreun proprietar  achiziționează acțiuni pentru a investi în produsul cumpărat, făcându-l și mai rentabil. Cel puțin în România. Peste 2.000 de fabrici au dispărut de pe hartă pe același principiu enunțat de Cîțu. Vine investitorul strategic, cumpără și zice că face o minune economică. Am văzut cum se desfășoară lucrurile.

Profitul de la Transgaz trebuie să intre în alte buzunare

Întâi intră personalul în șomaj tehnic, pe rând, ca să nu bată la ochi. Apoi se dezmembrează utilajele și se vând la fier vechi, iar în final se închide totul și se vinde terenul, pentru că pe noii proprietari exact asta i-a interesat.
Ce retehnologizare, ce investiții, ce profit? Nu, nu, doar terenul i-a interesat. Așa am umplut Europa de români în căutare de lucru, căci orașele monoindustriale au devenit falimentare.

Muncim pentru alții
Se mai poate și altfel? Sigur că se poate. Iată cel mai bun exemplu. „Doar 11 mărci mari de bere mai produce România, din cele peste 200 pe care le deţinea până în 1990.
În vreme ce producătorii internaţionali fac bani frumoşi din berea românească, de cele mai multe dintre fabricile vechi s-a ales praful. Unele au ajuns ruine ori au fost demolate, iar altele mai valorează câte ceva doar ca afaceri imobiliare.

O poză face cât o mie de amintiri

Rahova, Azuga, Silva, Ursus, Gambrinus, Basarab, Haţegana, Măgura, Cornişor, Coroniţa sau Cuşma sunt doar câteva din cele peste 200 de mărci de bere produse în fabricile din România, din 1869 până în 1990.
Dintre ele, astăzi se mai fabrică în ţară doar 11 mărci mari, toate sub licenţa a patru producători internaţionali de bere. De la restul au mai rămas doar pahare sau etichete în colecţiile unor împătimiţi” (identitatea.ro).

Vânzări mascate
30 de miliarde de euro împrumutate în 11 luni. Mai mult decât s-a împrumutat România în primii 19 ani după decembrie ’89. Realizator, Florin Vasile Cîțu. Fără efect, căci bani tot nu sunt. Nimeni nu știe pe ce s-au cheltuit. Ca să vinzi avuția națională sau o parte din ea trebuie să beneficiezi de o susținere la cel mai înalt nivel.

Iohannis face ce știe mai bine: tace

Trebuie să existe un plan bine pus la punct, iar asta mai presupune și o avizare din partea cuiva. Cîțu nu poate vinde averea țării sub paravanul unei listări la bursă.
Fără știința și aprobarea lui Iohannis nu poate mișca un deget. Pare, însă, că tocmai Iohannis este dirijorul, cel puțin atât timp cât nu reacționează și nu vine cu lămuriri.
Altele decât minciunile înșirate de premierul Cîțu, care se zbate pentru abrogarea legii privind protecția avuției naționale. Iar întrebarea rămâne valabilă și pentru Iohannis: unde-s banii țării?

Sursa: IonCoja.ro

Eminescu în fața Justiției (1)

Dacă vă imaginați că marele Mihail Eminescu în timpul său beneficia de vreun respect implicit pentru genialitatea lui poetică și filosofică, vă înșelați amarnic. Cel ce a adus cultura română din provincialismul balcanic în sfera marii culturi europene, ca probabil ultimul mare poet romantic, cel ce a centrat limba română în hotarele ei moderne, nefiind depășit nici astăzi ca mare traducător român al Criticii Rațiunii Pure a lui Immanuel Kant, a fost tratat de anchetatorii samavolnici ai vremii ca un infractor de drept comun și umilit în cel mai dezgustător mod cu putință.
Astăzi, la 171 de ani de la nașterea sa vom începe în exclusivitate un ciclu de articole dedicate punerii abuzive sub acuzare a marelui poet și modului în care a fost trimis în judecată de procurorii vremii, la indicațiile unor proeminenți oameni politici liberali ieșeni.
Expunerea va respecta slova academică a vremii dinainte de anul 1900 și are la bază originalul lucrării lui Octav Minar, publicistul care a dezvăluit public culisele procesului penal al lui Eminescu, care conține și documentele juridice ale dosarului de la procuratura tribunalului Iași, dar și rezoluția judecătorului cauzei.

O bucurie în viața poetului, recompensa cu o funcție la stat
Lucrarea pusă la cale de dușmanii lui Eminescu are loc undeva în anul 1874 și după aceea, cum evocă Octav Minar, publicistul acestei afaceri justițiare. Eminescu ocupă prima funcțiune publică în acel an, cea de director al Bibliotecii Centrale, un an după ce a cunoscut-o pe Veronica Micle la Viena. Directorul anterior al instituției, Samson Bodnărescu, își dăduse demisia în acel an, iar Vasile Pogor, un om cu mare influență la Iași, îl recomandă pe Eminescu pentru directoratul bibliotecii, aspect confirmat de Titu Maiorescu, care va deveni ulterior ministru.
Trimite o scrisoare Veronicăi Micle în care-și exprimă bucuria pentru obținerea postului ,,Sunt fericit că mi-a ales un loc potrivit cu firea singuratică și dornică de cercetare. Ferit de grija zilei de mâine mă voiu cufunda ca un budist în trecut, mai ale în trecutulnostru atât de măreț în fapte și oameni.
Voiu fi obligat moralmente d-lui Pogor, care m-a găzduit și care mi-a găsit acest culcuș demn pentru iernile noastre friguroase….înțeleg prin ierni schimbarea răutăcioasă a semenilor noștri, care caută să lovească chiar și-n acei ce nu se pot apăra. Cunosc năravurile politice de la noi, de aceia mă îngrijesc, cu toate că trebue să mă bucur de norocul ce-a dat peste mine”
 jubila poetul prematur, după cum se va vedea ulterior.

O imprudență, începutul sfârșitului
Naiv și bucuros de numire, dar și neglijent, poetul face o greșeală elementară, nu face inventarul mobilierului și cărților bibliotecii și nu preia pe semnătură de la Bodnărescu activele și pasivele instituției, pentru că era absorbit de proiectele sale literare. Acesta vexat declară „Eminescu tot m-a amânat cu cuvântul că vroește a face o lucrare complectă, confecționând un catalog general și complect; când apoi să-mi dea o declarație de primire, ceeace n-a făcut și tot amânându-mă a ieșit din serviciusună reclamația lui Bodnărescu, neimaginându-și că va furniza exact muniția necesară dușmanilor poetului, pentru a-l compromite și pentru a-l atrage în acea încâlcită și samavolnică afacere judiciară.

Octav Minar - Eminescu in fata justitiei | Okazii.ro

Detractorii inculți ai marelui poet epuși public de Octav Minar
Dosarul Afacerei Eminescu din colecția de documente a Arhivei Statului din Iași întregește un câmpeiu din viața zbuciumată a marelui Eminescu, consideră Octav Minar. Acesta îi contrează dur pe criticii literari detractori al poetului „Încearcă cronicarule isteț, care te crezi mare critic, căci un director de revistă tot atât de analfabet ca tine te-a lăsat să pătrunzi la coada revistei, pentru ca să înjuri, atunci când trecutul te chiamă spre dânsul, ca să te învețe să cunoști ce-i munca și care e meritul.
Caută măcar odată de pătrunde ca un snob în această cetate a morților și vei vedea că e mai ușor să batjocurești prezentul , decât să cercetezi labirintul trecutului. Și, tocmai din această cercetare anevoioasă, plicticoasă,unde îți trebuie ani de zile ca să descoperi un adevăr, te deprinzi cu sistemul și disciplina științifică, care nu te va lăsa să te pronunți cu atâta ușurință despre oamenii și lucrurile contimporane”
suna filipica publicistului.

Dosarul „Afacerei Eminescu” publicat în întregime
Autorul va face o amplă recenzie a circumstanțelor în care a fost demarat acel dosar penal de către procurorii acelor vremuri, cu documentele relevante de la dosarul cauzei publicate, declarațiile martorilor convocați, împreună cu apărarea pe care și-a făcut-o Mihai Eminescu în fața primprocurorului care investiga cauza.
În opinia lui Octav Minar, deznodământul Afacerei Eminescu, chiar dacă a fost favorabil poetului,  pentru învinuit ar fi constituit punctul de origine al prăbușirii psihice și materiale a poetului, acesta negăsindu-și ulterior ceva serios de lucru, aspect care i-ar fi afectat ulterior grav sănătatea.
Calomnierea marelui poet a continuat și după această afacere judiciară, determinând o regresie socială a acestuia, o însingurare, care în final i-a afectat psihicul și-i va fi fatală.
Dosarul cauzei este intitulat pe copertă: 1876, Octomvre 20. No. 3297. Op. Trib. No. 152.
Dosarul privitor pe Mihail Eminescu pentru sustragere, conf. Art. 204 C. P. No. 11667 (numărul dosarului) și 1780 (numărul ordinei de transport al Arhivei Statului). În articolul de mâine vom începe detalierea în amănunțime a dedesupturilor „Afacerei Eminescu” analizând exhaustiv probele de la dosarul cauzei.
Va urma

Libiu Mateescu    

Academician Ioan Aurel Pop: O zi tristă a culturii naționale

Ziua Culturii Naționale, sărbătorită anual, la propunerea Academiei Române, în 15 ianuarie, nu are loc, în acest moment, sub auspicii bune. Vina o poartă – se va spune de îndată – starea nenorocită creată de această copleșitoare molimă. Așa este, dar mai sunt și alte cauze ale cadrului trist al sărbătorii. Ziua Culturii Naționale li se pare unora (ca și Academia) de prisos, un fel de reminiscență sentimentală a unui trecut fără rost, menit, pentru anumiți contemporani grăbiți, să fie scos din memoria colectivă.
Un motiv al unei asemenea atitudini este legarea sărbătorii acesteia de momentul nașterii lui Mihai Eminescu. Ce să mai caute un scriitor venit pe lume în 1850 în viața noastră? Și, pe deasupra, un scriitor „naționalist”, „autohtonist”, „conservator”, prețuitor al Moldovei, al României și al lui Ștefan cel Mare!
Cam așa este catalogat poetul în anumite cercuri, mai ales online, dar nu numai.

Pe vremuri, un student al meu american îmi spunea că pentru el Războiul de Secesiune se petrecuse în Evul Mediu. Cu alte cuvinte, jumătatea secolului al XIX-lea era, în mintea lui, la fel de întunecată, de barbară și de inutilă ca Evul Mediu. M-am mirat teribil atunci, considerând afirmația drept o excepție regretabilă, dar azi nu mă mai mir așa de tare și nu mai pot să spun că o asemenea atitudine este o excepție.
De când am văzut romane celebre propuse spre interzicere, pentru că vorbesc despre sclavie sau muzica Beethoven condamnată ca fiind prea „albă”, prea „elitistă” și chiar „discriminatorie”, nu mă mai mir de nimic. Mă întristez doar. Alt „păcat” al zilei de 15 ianuarie – când, totuși, a venit pe lume expresia cea mai profundă și deplină a spiritului românesc – este chiar celebrarea culturii.
Pentru unii, cuvântul cultură provoacă reacții bizare, similare celei exteriorizate cândva de un lider interbelic de tristă amintire.
Ce să mai facem azi cu această noțiune și cu al său conținut cândva sfânt, din moment ce, de o vreme, urcă tot mai mult și mai sus pe scara socială inculții, semidocții, grobienii, tupeiștii, șarlatanii, aroganții, delatorii, noii îmbogățiți, sfidătorii bunului simț?
Ce mai obținem azi prin cultură? Cultura a rămas un fel de apanaj al învățaților naivi, al pasionaților de valori consacrate, atât de contestate astăzi. Cine vorbește acum de valorile și de virtuțile tradiționale, care au făcut faima lumii de odinioară și care au adus societatea pe culmi ale civilizației, este repede declarat paseist, retrograd sau naționalist.
În fine, sărbătoarea culturii noastre mai cuprinde în numele ei un cuvânt „odios”, anume adjectivul „națională”.

Cultura românească este (sau era, până nu demult) națională, deoarece este produsul sevei spirituale a acestui popor român, coagulat la un moment dat într-o formă de unitate superioară numită națiune. Azi, națiunea este aproape prohibită de unii, acuzată de cele mai mari rele din istorie, diabolizată chiar, ca și cum adepții ei – mari spirite ale umanității dintre secolele al XVI-lea și al XX-lea – ar fi plănuit să ducă lumea spre pieire. Așa că aceia care celebrează națiunile ca forțe coagulatoare de valori perene sunt aproape puși la zid, stigmatizați drept nostalgici ai dominației forțelor anacronice, disprețuiți, excluși din societatea aleasă. Este adevărat că nu toți.
Cei care proslăvesc națiunile mari și puternice, dominatoare ale lumii, sunt cruțați, fiindcă noii ideologi vor „egalitate, dar nu pentru căței”, vorba unui clasic al literaturii române (Grigore Alexandrescu), azi aproape uitat. Eminescu, națiunea și cultura, contestate vehement de aceia care nu înțeleg nimic din devenirea universală, ne-au dat nouă, românilor, rațiunea de a fi în Epoca Modernă și ne-au dat și încrederea de a pregăti viitorul. Goethe, națiunea și cultura națională germană au creat unitatea germană, prelungită până azi, când, după căderea zidului Berlinului – o rușine a globalismului de formă comunistă – Germania s-a reunificat.
Unirea Germaniei de la începutul anilor 1990 s-a făcut în numele limbii, al tradițiilor, originii, istoriei, pământului, toate comune și dătătoare de energii naționale.
Chopin, națiunea, cultura națională, biserica catolică le-au dat polonezilor energia de a se coagula într-un șuvoi, de a-și reinventa țara la 1918 (după circa 150 de ani de la frângerea și apoi dispariția Poloniei de pe harta Europei) și de a porni rezistența din anii 1980, în frunte cu sindicatul „Solidaritatea”.
George Washington, ceilalți „părinți ai patriei” sau „părinți-fondatori”, Abraham Lincoln, idealurile libertății și al democrației susținute de ei, dar și Mark Twain sau William Faulkner le-au conferit americanilor rațiunea de a fi americani și altminteri decât prin geografie, adică prin spirit. Spiritul acesta constructiv, oriunde și oricând, s-a făurit prin cultură și prin culturi, iar culturile acestea au fost și sunt încă naționale, deopotrivă la Washington, la Beijing, la Londra sau la București. Prin urmare, Eminescu, națiunea și cultura – ca valori ale identității românilor – ne-au construit destinul nostru de ființă colectivă. Destinul acesta nu a fost mereu ideal, nu a fost tot timpul liniar și glorios, nu a fost un marș continuu ascendent, dar a fost calea noastră de înaintare prin istorie, cale pe care am ținut-o deschisă și funcțională până astăzi. Eminescu a sintetizat toate marile valori ale creației spirituale românești. El s-a identificat și cu dacii, și cu romanii, și cu Decebal, și cu Traian, „de la Nistru pân-la Tisa”.

Pentru Eminescu, România întreagă exista și trăia intens cu mult înainte de a fi fost oficial pusă pe hartă. În această Românie aveau loc și Alexandru cel Bun, și Vlad Țepeș, și Ștefan cel Mare (mai ales el, părintele Moldovei) și Mihai Viteazul, și Iașii, și Bucureștii, și Oradea Mare, ca și Mica Romă. Toate se pierdeau pentru el „în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească” (cum avea să spună mai apoi Nicolae Iorga).
Eminescu nu a fost, însă, zeu, ci om, cu toate cele omenești, inclusiv cu defecte și păcate. Deasupra tuturor slăbiciunilor sale s-a situat o imensă energie benefică, sublimată în sufletul acestui popor. Astfel că aceia care-l nimicnicesc pe Eminescu și care ar da un decret ca poetul să fie scos din panoplia valorilor noastre și din postura de poet național, ar putea avea cuvânt să facă asta dacă ei înșiși ar fi produs o creație culturală comparabilă cu a „băietului” cutrierător de păduri nord-moldave. Altminteri, devin cu toții ridicoli, precum „musca la arat”, surprinsă de parabola fabulistului Alecu Donici, și el uitat demult.
Națiunile au fost peste tot în lume – începând cu Europa – factori coagulatori de popoare.
Națiunea română nu a fost „inventată” de intelectuali (cum ne învață unii „analiști” contemporani), pentru ca românii să-și poată manifesta „spiritul lor de turmă”.
Alte popoare, cu mult înaintea românilor, s-au ridicat la această formă de unitate superioară, au proslăvit-o, au idealizat-o și au comis războaie (crime) în numele ei. Numai că războaie a purtat omenirea aceasta păcătoasă și în numele iubirii (Războiul Troian), al familiei (Războiul celor Două Roze), al credinței (războaiele religioase din Germania, Franța sau Războiul de Treizeci de Ani), al libertății (războaiele napoleoniene), al democrației, al adevărului, al dreptății etc. Oare se cuvine – conform acestei logici strâmbe – să veștejim dragostea, familia, religia (confesiunea), libertatea, democrația, adevărul, dreptatea? Națiunile, ca realități organice și nu exclusiv politice (cum le consideră unii „specialiști”), nu s-au născut prin decrete ale regilor, președinților de state sau parlamentelor, chiar dacă elitele au lucrat intens la coagularea lor. În consecință, oricât am urî – unii dintre noi – aceste grupuri umane, ele nu pot fi desființate prin decizii politice.

Națiunile sunt deasupra urii, ele se situează în sfera iubirii sincere și dezinteresate. Dacă, însă, această iubire ajunge să fie asociată cu xenofobia (ura față de străini, față de alte națiuni) și șovinismul (ridicarea unor națiuni la rangul de comunități alese, superioare și dominatoare), atunci ea încetează să fie iubire și trebuie eradicată, blamată, condamnată. Iubirea sinceră de națiune, adică de semenii tăi care vorbesc din naștere aceeași limbă, care simt aidoma ție doina și dorul, care tresaltă la numele strămoșilor și al voievozilor „dătători de legi și datini”, care vor să construiască pe mai departe edificiul național, care prețuiesc patria etc., nu are cum să dăuneze cuiva, dimpotrivă.
Această iubire, nerisipită și neirosită, ne ține pe noi pe toți. Iar cultura în ansamblul ei – aidoma muncii, rațiunii, educației, sentimentelor generoase – ne dă calitatea de oameni.
Cultura națională, la rândul ei, ne încununează calitatea de români. Ce poate să fie rău în asta? De ce un englez poate să fie englez, un polonez are dreptul să se proclame polonez, un american poate să dorească public ca America să fie iarăși glorioasă, pe când un român nu poate să exprime aceleași lucruri pentru țara și poporul lui?
Vor fi românii inapți de cultură, vor fi fiind un neam „inferior” (cum au decretat demult și cum insinuează încă unii), vor fi fost un popor „fără istorie”, în bătaia vânturilor sorții? Nici poveste!
Nu avem nevoie decât de un pic de spirit iscoditor, de anumite instrumente ale cunoașterii și de un simț al dreptății („fără ură și părtinire”, vorba lui Tacit), ca să ne convingem că românii nu au fost așa.

Cultura este tezaurul de viață al unui popor, iar românii, ca toate popoarele, au un asemenea tezaur. Cum să ne rușinăm de el, din moment ce în el este cuprinsă esența noastră națională. De ziua culturii, s-ar cuveni să vorbim și de specificul național românesc în cultură, dar, încă demult, a fost exilată și această noțiune. Ea nu mai este deloc la modă, deși continuă să rămână o realitate.
Toți marii creatori, înainte de a fi universali, au fost naționali. Nu am înțelege mai nimic din Dante dacă nu am cunoaște Italia anilor 1300. Shakespeare ar deveni greu inteligibil fără pătrunderea de către cititor a societății engleze dintre 1300 și 1600. Don Quijote ar fi complet superfluu fără perceperea idealurilor cavalerești medievale decăzute, într-o Spanie căutătoare de glorie deșartă. Același lucru se întâmplă și cu Goethe, cu Pușkin, cu Petőfi ori cu Victor Hugo.
Universalitatea – valorile general umane – nu se pot exprima decât prin specificul locului, care este în multe cazuri specificul național.
Orice scriitor se exprimă într-o limbă (chiar dacă pentru câțiva e vorba despre o limbă de împrumut), emană o educație din anii copilăriei și adolescenței, are prejudecăți chiar și atunci când sfidează prejudecățile, se raportează la anumite idealuri de grup, adesea idealuri ale națiunii sale. Dacă toate aceste realități locale, transpuse în creații spirituale, ajung la sufletele cititorilor dincolo de spații și de timpuri, atunci ele se universalizează, se globalizează. Astfel că a ne imagina cultura lumii fără culturile naționale este o utopie. De aceea, este bine ca noi locului să ne ținem (vorba lui Eminescu) și să ne păstrăm cumpătul. La această mare sărbătoare, este de așteptat să prețuim, la modul echilibrat și cuviincios, deopotrivă cultura, națiunea (patria) și pe Eminescu.
Prețuirea sentimentală nu mai este, însă, suficientă.
Cultura, în lumea aceasta dinamică, agitată și ciudată – în care se doboară statui și se interzic cărți – nu se mai face de la sine.
Cultura are nevoie de sprijin din partea autorităților. Din produsele culturale nu trebuie estimat și așteptat câștig bănesc mare și planificat. Cultura autentică aduce câștiguri care nu se pot măsura în bani sau în bunuri palpabile de consum material.
În centrul culturii noastre scrise se află limba. Să preamărim limba română așa cum au făcut-o Eminescu, dar și cronicarii moldoveni, Kogălniceanu, Hașdeu, părintele Mateevici, Nichita Stănescu și mulți alții și să nu uităm niciodată mottoul pus de Duiliu Zamfirescu la ciclul Comăneștenilor: „Suntem datori să citim în limba noastră.
Popoarele mari nici nu cunosc alte limbi”. Limba noastră este viața noastră ca popor. Nici iubirea de limbă nu mai este de ajuns. Este nevoie și de o veghe asupra limbii, pentru a o feri de poluare.
În privința națiunii române și a patriei române, ne putem întoarce cu mare folos la Nicolae Iorga (de la a cărui naștere vor fi peste câteva luni 150 de ani): „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nici o deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească.
Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească”.

Același mare istoric adaugă lămuritor: „Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români”. Pentru Iorga, România era și limba română, dar și pământul acesta frământat, format din țări românești unite.
România și, implicit, națiunea au nevoie de protecție cotidiană, de cale deschisă spre viitor.

În fine, Eminescu se bucură de foarte multe referințe, dar vocea lui Călinescu rămâne de neegalat: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.
Deocamdată, cartea românească și lectura în românește, ca și Eminescu, tronează, ne descântă și ne încântă sub orice formă, definindu-ne esența de „trestii gânditoare” (cum scria Blaise Pascal). Celebrând cultura națională ne întoarcem mereu la Eminescu, la zestrea spirituală a națiunii întruchipate de el, la virtuți, la valori și la încredere. Eminescu se apără singur prin creația sa și astfel protejează și cultura națională.
Deocamdată, nu putem să facem ceremoniile consacrate, nu ne putem ilumina sufletele față în față, ochi în ochi și suflet către suflet, dar putem să facem încă un lucru extraordinar de simplu: să ne bucurăm de limba noastră, de literatură, de muzică, de artele plastice, de științele fundamentale, de medicină, adică de toată creația spiritului românesc, pusă sub înaltul patronaj al lui Eminescu. Să ne bucurăm – fără ranchiună, fără bravadă și fără resentimente – că suntem pe lumea asta ca români și că participăm la concertul internațional, adică la dialogul dintre națiuni. Datorăm acest dialog identității noastre naționale, pe care au exprimat-o toți marii creatori ai culturii române, în frunte cu „cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”.
Autor: Ioan Aurel Pop

Campania nedeclarată oficial împotriva a tot ceea ce este românesc continuă sub diverse forme

O parte a românilor, dornici de libertate – dar şi obligaţi de marasmul economic postdecembrist al dispariţiei locurilor de muncă după a falimentarea intenţionată a sute de intreprinderi – au plecat către cele patru vânturi, în speranţa de mai bine. N-au găsit câini cu covrigi în coadă, ci umilire, sfidare şi sclavie modernă. Invazia kalergiano-musulmană din ultimii ani a creat zone în statele occidentale, unde legile gazdelor nu mai au valabilitate, acolo domneşte Şharia islamică.

După atâta Covid şi isterie generalizată cu care ne-a obligat alde Arafat şi ai lui să facem pas cu pas cu masca pe figură, cred că se impune o sumară trecere în revistă a unor evenimente de la care ne-a fost distrasă atenţia şi pe care balamucul generalizat le-a făcut aproape neobservate.
Am mai afirmat şi cu alt prilej că între Imperiul Roman, campania de expansiune a lui Napoleon Bonaparte, Primul, dar mai ales Al Doilea Război Mondial şi Uniunea Europeană există un numitor comun – dorinţa stăpânirii necondiţionate şi a acumulării de bunuri.
Mult lăudatul conglomerat numit Uniunea Europeană s-a dovedit a fi o creaţie machiavelică mult mai diabolică, superioară celorlalte menţionate.

Privind retrospectiv, finele celui de-Al Doilea Război Mondial s-a soldat pentru România (dar şi pentru alte state europene) cu ocupaţia militară sovietică. Pentru români, până în 1958, când hulitul, dar mai puţin cunoscutul Gheorghiu-Dej i-a scos din ţară; pentru ceilalţi, până în 1990. Astăzi, Federaţia Rusă este „oaia neagră” a Europei şi „inamicul potenţial” al României – cu a numit-o în înalta sa prostie -, Diktatorul de la Cotroceni.

Fără posibilitate de contrazicere, legea învingătorului a demonstrat că, după război, URSS ne-a batjocorit, ne-a asuprit şi ne-a jefuit. 
Astăzi, la scurgerea a peste treizeci de ani de la „Monstruoasa coaliţie” Bush-Gorbaciov şi la 13 ani de la catastrofa cedării suveranităţii ţării şi trecerea Tricolorului sub Drapelul celor 12 stele, constatăm că România a fost nu doar – din nou – jefuită, ci literalmente distrusă, pustiită nu doar de bogăţii materiale, ci şi de oameni. 
Până şi numele e pe cale de a fi şters de pe carcasa ruginită a navei «România» aflată în derivă în ape tulburi. Google deja a făcut-o, a scris «Wallachia».

De parcă n-ar fi fost de ajuns demolarea de după 1989, cei trei „escu” – slugi trădătoare şi servile ale altora – au vândut pe bani puţini şi comisioane grase Ţara, au ruinat ceea ce clădiseră cetăţenii României de-a lungul secolelor şi în perioada ceauşistă, iar atunci când dezastrul a devenit vizibil, s-au bucurat ca proştii privind cum le arde casa.
Cele două date istorice blestemate în care românii, la comenzi străine şi-au asasinat conducătorii (1 iunie 1946 – Mareşalul Ion Antonescu şi 25 decembrie 1989 – Preşedintele Nicolae Ceauşescu) a continuat pas cu pas prin punerea pe tronul naţiei a antiromânului străin de Neam şi Ţară care – în plin spectacol pandemic al „stării de urgenţă” – a trimis sclavii mioritici la cules sparanghel nemţesc.
În discursuri, Sparanghel-Vodă – cum cineva l-a rebotezat după nelegiuirea comisă – a surclasat lejer „perlele” comise de viorici, turcane, anisii, vele, tătari arafaţi şi alte reziduuri bipede contemporane.
Emite prostii, apoi cere scuze. Să nu-l omitem din gaşcă pe „ucenicul vrăjitor” al doctorului Mengele, pre numele său Adrian Wiener (după nume, „român” neaoş din pleava politicianistă), deputat în Parlamentul României, care a propus „exterminarea celor ce refuză vaccinarea obligatorie”…
De ce nu şi a celor care nu se supun aberaţiilor legii carantinării, că până la crimă împotriva umanităţii nu-i decât un pas. Pentru o astfel de afirmaţie, în altă ţară ar fi fost dat afară din forul legislativ, iar în alte timpuri, plimbat în căruţă cu placarda ruşinii de gât, să-l vadă tot românul, dar la noi, ca la nimeni.
Nu vom uita niciodată că România a sfidat naziștii și a salvat viața a 400.000 de evrei” (Shimon Peres, Bucureşti, august 2010)…

Campania nedeclarată oficial împotriva a tot ceea ce este românesc continuă sub diverse forme:
 „La 8 iulie 2020, Președintele Israelului, Reuven Rivlin, a primit scrisorile de acreditare ale noilor ambasadori ai Argentinei, Columbiei, Danemarcei, Greciei și României – al cărei ambasador este Radu Ioanid […], distins în 2009 de președintele României cu Ordinul Național «Pentru Merit», în grad de Comandor. Acesta a declarat că România este mândră de poziția ei fruntașă în combaterea antisemitismului. […]  Nu trebuie neglijat faptul cert că „Istoria contemporană a B’nai B’rith România este oglindă retrovizoare pentru drumul parcurs de România acestui timp. […] Înaltul Patronaj al președintelui României, Klaus Iohannis, spune mult despre anvergura și prestigiul evenimentului”.
Firesc, întreb: în afara „rolului important jucat de Radu Ioanid în realizarea Muzeului Holocaustului de la Washington” care sunt celelalte „merite” ale proaspâtului ambasador fără experienţă în diplomaţie, pentru care a fost numit reprezentant al intereselor României în Israel?
Să fie Radu Ioanid la Ierusalim un fel de Adrian Zuckerman la Bucureşti? Dacă-i aşa, cred că era mult mai potrivit Teşu Solomovici… Mare e grădina „diplomaţiei”!

– Pentru că nu putea lipsi martie din post, „Radio «Europa Liberă»” faimoasa oficină de şanţ á la Baba Vanga, plătită de Congresului SUA promovează – nu pentru prima dată – ura, şovinismul şi rasismul. Ca să fiu mai explicit aş dori ca Diktatorul, „Guvernul meu 4”, Şeful Federației Comunităților Evreiești din România şi oricare membru al dinastiilor Cioabă-rege sau Iulian-împărat să mă lumineze: dacă eu, român, îndrăznesc să atenţionez un evreu sau un ţigan care comite fapte reprobabile şi/sau în detrimentul românilor, sunt considerat rasist şi sancţionat conform legii-fără-de-lege 157/2018 (continuatoare a mereu modificatei şi anticonstituţionale OUG 31/2002). Dacă însă un evreu sau ţigan foloseşte expresii duşmănoase, calomnii şi insulte, ba chiar agresiuni armate împotriva românilor, reversul nu mai e valabil.
Păi, aşa ceva se numeşte tot rasism, dar şeful Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminarii (desigur, din întâmplare, tot neromân) poartă ochelari de cal şi nu vede decât ce i permite U.D.M.R. sau „ce vrea muşchii lui”.

Într-un „interviu” cu întrebări de genul „nu-i aşa că pământul e rotund?”, „Vocea patriotului naţionale” de la Radio «Europa liberă» dă apă la moara şefului Gestapo – Н.К.В.Д.-I.N.S.H.R. – „E.W.” Alexandru Florian, care a afirmat că unii istorici români (cu adresă directă la Preşedintele Academiei Române şi la instituţia în sine) ar minimaliza dramele suferite de evreii din România în secolul trecut: „Conform datelor sociologice pe care I.N.S.H.R. le-a comandat (o „scăpare” greu pardonabilă care permite interpretări – n.a.), nivelul de informare referitor la Holocaust în România este precar în societatea autohtonă. […]
Volumul «Marea istorie ilustrată a României şi a Republicii Moldova» coordonat de domnii profesori academicieni Pop și Bolovan se minimalizează tragedia evreilor din România. […] Nu înseamnă că dacă ești coordonator strângi acolo cu fărașul orice și nu ești responsabil. […]”.

Profesorul universitar bătut în cuie ca acuzator public la instituţia inchizitorială Gestapo – Н.К.В.Д.-I.N.S.H.R. – 2020 încheie apoteotic denunţul, întrecându-l în tupeu şi perseverenţă pe însuşi Oracolul din Dămăroaia: „Nu cred că există informații istoriografice care să dezmintă Raportul Wiesel. […] Trebuie să fim vigilenți, să nu uităm, să avem o societate civilă puternică, gata să reacționeze de câte ori statul încearcă să devină autoritar, arbitrar sau totalitar, fiindcă Holocaustul este legat numai de un regim totalitar”. Raportul în cauză şi numele unui controversat auto-declarat fost deţinul la Auschwitz (fără număr tatuat pe braţ) or avea tabu-uri mai mari decât cele din Talmudul şi nu pot fi contestate? La Ierusalim se ştie?

După ce Gauleiterul-Diktator s-a lăudat în gura mare: „am obţinut miliarde de la UE!”, Viktor Orban – prim-ministrul Ungariei (rog a nu se confunda numele premierului de la Budapesta cu cel al mandolinei-sugativă de la Palatul Victoria), aruncă la coş clămpăneala infatuării iohanniste şi spune lucrurilor pe nume: „Spun că primim bani de la Uniunea Europeană. Primim pe dracu! Nu primim bani de la Uniunea Europeană: recuperăm o parte din banii scoși din Ungaria de către occidentali. […] (cărora) Le permitem să își aducă bunurile aici fără a le impune taxe vamale protecționiste. […] Așteptăm de la ei să ne dea înapoi o parte onestă din profiturile afacerilor lor – deoarece este a noastră și noi am muncit pentru ea. Așa ar trebui văzute lucrurile. […] 70-80% din banii primiți de la UE sunt de fapt utilizați pentru a cumpăra produse fabricate de întreprinderile occidentale și pentru investiții implementate de companiile vestice. Liderii UE nu acționează din milă și bunătate. Ei profită! Deci este deopotrivă umilitor și neadevărat să prezinți fondurile UE ca pe o condescendență a Uniunii de a da niște bani pentru central-europenii mai săraci. Mi-aș dori ca noi, ungurii, să avem mai mult respect de sine!”.

Se spune că speranţa moare ultima. Oare? Cred că în România, deja a sucombat în timpul celui de-al doilea mandat al „României normale”, din cauza Covid, a miliardelor de gogoşi ale UE şi trădările de ţară ale guvernelor postdecembriste. Vreau ca noi, românii „să avem mai mult respect faţă de noi înşine!”.

Sursa: Ziarul Națiunea
Autor: Ion Măldărescu

Justitia, cea mai neseparata dintre puterile statului roman!

“Cine are cătuşele, are puterea”!
De câte ori nu am auzit afirmaţia asta rostită ca o axiomă a vremurilor pe care le trăim.
În epoca post decembristă, primul care a avut cinismul să preia conceptul de la comuniştii lui Ceauşescu şi şa-l adapteze vremurilor noi a fost Traian Băsescu.
Dimpreună cu Monica Macovei, Traian Băsescu a promovat-o în vârful parchetului general pe Laura Kovesi, punând astfel bazele unei justiţii oligarhice în România, biciul democraţiei originale năşită cu ceva ani în urmă de Ion Iliescu.
La comandă cu magistraţi şantajabili, beneficiind în tribunale de culoare operative asigurate de serviciile secrete (aşa cum declara mai târziu generalul SRI Dumitru Dumbravă), înarmată cu arsenalul de înmuiat conştiinţe al arhivei SIPA, noua justiţie “liberă şi independentă” creată de Băsescu şi Macovei s-a pus pe treabă.

Peşti mari, trofee de impresionat “lumea liberă”, au început să apară în vitrina noii poliţii politice a României. Astfel, adversarii lui Traian Băsescu erau scoşi din joc unul câte unul. Simulacre oribile, în numele “justiţiei oarbe”, i-au aruncat în puşcărie pe Adrian Năstase, Dan Voiculescu, Decebal Traian Remeş etc. Şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, pe toate aceste mârşăvii s-a mai ridicat şi un altar păgân de proslăvire euroatlantică: acela al “zeiţei anticorupţie”.

Apoi a urmat mandatul lui Klaus Iohannis! Nu doar că nimic din ce era strâmb nu s-a îndreptat în justiţia românească, dar răul a fost perfecţionat şi dus mai departe. Vitrina de trofee s-a îmbogăţit cu capetele lui Toni Greblă, Victor Ponta şi Liviu Dragnea, iar printre magistraţii instalaţi la comanda marilor instituţii de făcut dreptate au apărut  figuri emblematice de obedienţi oportunişti: Livia Stanciu şi Augustin Lazăr.
Să nu mai întârziem însă asupra trecutului, căci prezentul ne presează. Pus pe depăşit orice recorduri în materie de batjocorire a justiţiei, el aduce în actualitate noi ticăloşii instrumentate, pentru prospeţime, de noi ticăloşi.

Ministrul actual Stelian Ion este unul din această galerie. A venit, presetat de cei care i-au spart codul etic şi-l hackeresc, cu aceeaşi urgenţă distructivă cu care-şi pornise buldozerul intenţiilor demolatoare şi predecesorul său Cătălin Predoiu: desfiinţarea SIIJ.
Merită pusă o întrebare: i-ar fi cercetat şi pus sub acuzare, vreodată, pe Negulescu de la DNA Ploiesti şi pe Man de la DNA Oradea, DNA-ul central condus de Laura Kovesi?
Cel care, înainte de înfiinţarea SIIJ, răspundea, chipurile, de cercetarea abuzurilor magistraţilor? Niciodată! Pentru că, aşa cum bine se spune, “o mână spală pe alta” şi “corb la corb nu-şi scoate ochii”.
De-asta e nevoie de secţia independentă. Tocmai pentru ca magistraţii – unealtă să ştie că abuzurile lor la comandă politică pot să-i şi coste, nu doar să le aducă privilegii.

Sigur, până acum SIIJ nu a făcut mare brânză! Cu o Portocală nu se face primăvară  Dosarul Laurei Kovesi zace acolo de mai bine de un an, iar dosarul procurorului care a fost preşedinte al Secţiei de Votare de la Sectorul 1 nu a ajuns nici măcar în stadiul de audiere a principalului suspect.
Dar dacă rezultatele acestei secţii nu sunt pe măsura aşteptărilor trebuie să o desfiinţăm? Atunci hai să desfiinţăm şi ministerul invăţământului, şi ministerul sănătăţii, şi, în principiu, întreg guvernul actual!
Nu ar fi mai productiv ca SIIJ să fie întărită cu personal, mijloace tehnice şi sprijin instituţional pentru a fi ajutată astfel să performeze?

Motivul pentru care Stelian Ion (ca şi Cătălin Predoiu înaintea lui), urăşte SIIJ este unul evident: lipsa influenţei politice asupra acestei secţii. Tocmai acum, când ai lui sunt la putere şi le-ar prinde atât de bine să asmută procurori şi judecători “cu naşu’n suflet” asupra “jegoşilor” care-i contestă, aceşti justiţiari să fie timoraţi?
De fapt, cu mici excepţii (SIIJ, Secţia de Judecători a CSM), comanda doctrinară şi strategică pe justiţie în România e tot la Monica Macovei. Această persoană fanatică (Monica Macovei n.r.), profund tarată de trecut, a ajuns principalul releu sorosist la Bucureşti.  
Monica Macovei trage sforile justiţiei din umbră,
* ea transmite priorităţi şi direcţii de urmat,
* ea va fi eminenţa cenuşie a Laurei Kovesi la Parchetul European,
* ea dirijează prin interpuşi secţia de procurori a CSM,
* ea e principalul deţinător şi beneficiar al secretelor compromiţătoare din arhiva SIPA,
* ea, prin intermediul USR – Plus, visează să o impună candidat la preşedinţia României, în 2024, pe marea ei descoperire Laura Kovesi.
Şi tot ea, Monica Macovei, după exemplul mentorului, cu “open society”, a creat în România tot felul de asociaţii şi ONG-uri obscure de magistraţi pe care-i ţine în lesă şi pe care, în momente decisive, îi activează propagandistic, îi aruncă în luptă.

S-a reconfirmat asta recent, când, pentru proiectul de lege privind desfiinţarea SIIJ şi pentru încălcarea referendumului “fără ordonanţe de urgenţă în justiţie”, Stelian Ion şi-a atras critici dure din partea celor mai importante şi respectate asociaţii profesionale din branşă: AMR (Asociația Magistraților din România), AJADO (Asociația Judecătorilor pentru Apărarea Drepturilor Omului) și APR (Asociația Procurorilor din România).

Ce să vezi, câteva zile mai târziu au fost scoase de la cutie şi două asociaţii sorosisto – macoviste de care nici nu auzisem până acum (Asociația Forumul Judecătorilor din România și Asociația Inițiativa pentru Justiție), pentru a-l susţine frenetic pe Stelian Ion în demersurile lui “reformatoare”.

S-a format în justiţia română post – decembristă o cloacă, alcătuită din magistraţi roşii reevaluaţi şi din odraslele lor cu ADN securistic, care ar trebui prioritar asanată de nişte guvernanţi patrioţi. Până la apariţia acestora însă nu ne rămâne decât să privim, ca la episoadele unui serial inspirat din George Orwell, cum o mână de politruci mediocri se joacă de-a justiţia, de-a puterea, de-a destinul cu un ditamai poporul inert, cu o ditamai fermă a unor animale letargice.
Cred, totuşi,că ar fi momentul să ni se spună cu cifre şi cu nume cam care este componenţa şi reprezentativitatea asociaţiilor din justiţie mai sus pomenite. Să ne lămurim şi noi, după apartenenţa la aceste ONG-uri a câtorva membri cu notorietate, ce valori servesc ele, real, nu declarativ.
Îmi permit, în acest scop, să sugerez câteva nume: Vasilică Dănileţ, Camelia Bogdan, Ionuţ Matei, Carmen Lăncrănjan. Aceştia, căror asociaţii aparţin? Şi câţi membri numără acele asociaţii?

Justiţia este, azi, puterea din România care a subjugat, prin cătuşe, toate celelalte puteri ale statului. Asta nu-i conferă prestigiu ci o transformă într-o construcţie malefică, deturnată de la scopul ei democratic, de care profită cei care o controlează.
Organismul societăţii noastre începe să fie copleşit de viruşii macovisto – băsisto – iohannişti plantaţi anume în instituţiile vitale ale justiţiei. O astfel de infecţie e mai greu de lichidat din afară. Principalul rol în eradicarea sa trebuie să-l aibă anticorpii. Adică celulele interne, de bază ale structurii: judecătorii, procurorii, avocaţii.
Monica Macovei, Laura Kovesi, Stelian Ion, Klaus Iohannis – iată exponenţii răului profund al celei mai neseparate dintre puterile statului român actual.

Arhiva SIPA trebuie scoasă din joc şi neutralizată. Cei care au profitat şi încă profită de pe urma ei trebuie pedepsiţi conform legii. SIIJ trebuie ranforsată şi eficientizată. Iar adevăraţii magistraţi din România trebuie să-şi onoreze statutul şi să devină anticorpii autentici, puternici, vindecători ai sistemului.
Doar aşa ne putem face bine ca societate!
Altfel, subjugaţi de tehnica serviciilor secrete şi de cătuşele unei justiţii deturnate, va trebui să suportăm la nesfârşit guvernanţi falimentari, precum cei de azi.

Contele de Saint Germain

Suntem într-o criză a democrației, a guvernării, a integrării europene!

Ce se remarcă în acest grafic?
O fi reușita și legitimitatea campaniei anticorupție?
Sau o fi un indiciu al încrederii în democrație, în noua clasă politică, o fi victoria democrației, sfârșitul istoriei, chiar legitimitatea guvernării?
Mă întreb, pentru că eu chiar n-am văzut explicații sociologice din partea prestigioșilor analiști și aș vrea să înțeleg ce se vede în acest grafic.
Pentru că mie mi se pare că unii mai puțintei la minte, dar cu mult tupeu, așa au înțeles ei că rezultatul acesta e echivalent cu legitimarea puterii lor, cu confirmarea direcției de guvernare decisă în urmă cu 10-12 ani în România, că e mult dorita schimbare a clasei politice, care e aclamată în stradă de tinerii frumoși și liberi…

Ce înseamnă prezența la vot de aproape 3 ori mai mică?
Înseamnă că oamenii s-au împăcat cu soarta, că nimic nu mai e de făcut, de decis și că se dă mână liberă ”elitei” la întremat soarta țării.
Că a învins câmpul tactic. Asta s-a înțeles și ca atare trebuie să îl aducem din nou pe tapet ca să își facă minunata treabă de consolidare a bunei guvernări. Eu nu prea cred.

Domnilor (și mă adresez cu ”domnilor” pentru că doamnele sunt cel mai prost reprezentate în guvern din 1990 încoace), ceea ce vedem în acest grafic este o criză a democrației, a guvernării, a integrării europene.
Da, chiar și a integrării europene, uităm că am pornit de la o încredere colosală în UE, cea mai mare dintre statele membre, ei bine, ați reușit performanța să se degradeze și asta, desigur, cu participarea Comisiei Europene în egală măsură.
Cum să crezi că poți aduce în prim plan instrumentele și temele care au erodat democrația în România?
Cum să crezi că mai poți veni cu dosariade, cu schimbarea Constituției, cu placa ”risipei banului public”, instigării împotriva bugetarilor, cu aceeași mocirlă care ne aruncă în Africa Subsahariană?
Ce încredere există pentru o astfel de politică?
Ne spune graficul și rezultatul votului. 16%?
Legitimitatea pentru actuala direcție a României este de 16%, să nu uitați.
(sursa graficului e ziaristii.com)

Autor: Cristian Moisoiu